24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
A căzut o stea. Una din miliardele de stele ale Universului a căzut direct pe inima noastră, atât de încercată la durere și mai ales la părere de rău. Când mai cade o stea, ni s-a spus de către bătrânii Înțelepți, se mai naște o moarte printre noi, cei care ne și ocupăm cu așa ceva, cu moartea ca stare și realitate.
A căzut o altă stea, fără ca să fim în același tip și indiferenți și afectați. De această dată durerea în noi a explodat asemenea unui foc de artificii, neștiind dacă e semn de iritare sau de uimire. Cum să moară Stela Popescu? Ea nu a exersat niciodată moartea pe scenă. Tot timpul a râs de ne-am prăpădit cu toții, admirându-i frumusețea, spontaneitatea, dar și mersul ce avea în el zidit acel vino încoace, atât de provocator și iscoditor!
S-a spus că a fost găsită moartă în casă ca și cum ni s-ar sune că ”a este vorba, la urma urmei, de cadavrul hohotului de râs sau al bunei dispoziții! Fiica ei adoptivă ne-a făcut să ieșim din parodia morții, izbindu-ne frontal de realitatea neiertătoare, de zidul morții prin care nu reușim să trecem din momentul nașterii fiecăruia dintre noi cei prezenți sau dintre cei care vor veni după noi. Uneori se moare mai mult decât mamele reușesc să nască, alteori mamele se dovedesc a fi mai născătoare decât productivitatea unei treceri de coasă. Indiferent de ceea ce se întâmplă cu noi, de preferințele noastre, moartea ne întristează chiar și numai pentru că ”cel dispărut” nu va mai apare niciodată, decât în basmele lumii de-apoi.
A căzut și steaua aceasta pe care noi o considerăm deja nemuritoare, prin vitalitatea și înțelepciunea ce au reușit să nască buna dispoziție, poate mai profund decât orice altă academie, în care filosofii și savanții umblă de la facerea lumii la cifrul secret al veșniciei.
Moartea neraportată la cineva este un fenomen natural, firesc, necesar. Face parte din închiderea unui ciclu al existenței, dintr-o etapă pe care noi reușim să o receptăm așa cum înțelegem de ce avem nevoie de aer pentru a trăi. În momentul în care invocăm moartea unui cunoscut atunci începe drama lacrimii și a durerii, regretului și a pomenirii numelui celui care dintr-o dată a dispărut de pe scenă, care nu ne mai poate oferi nici o replică.
Sunt morți care totuși reușesc să trăiască în noi și după Sfânta Pomenire. Aceștia sunt nemuritorii, cei care ne locuiesc memoria, traversându-ne viața și dincolo de cei pe care noi i-am născut, pe care noi i-a crescut, întru creșterea lor în continuitatea vieții. Stela Popescu se adaugă astfel sclavilor Thaliei, cei care ne țin trează valoarea scenei românești, de la nașterea ei și până astăzi, când octogenarii se pregătesc să înfrunte apele Styxului, astfel încât viața să se transforme într-o amintire frumoasă, cu o poveste frumoasă, astfel încât nimeni să nu sesizeze majorele absențe.
Stela Popescu nu poate să dispară din numele ei, așa cum trupul îi va dispare din calea ochilor noștri. De fapt ea va exista în această retragere sfioasă între silabele: Ste-la Po-pes-cu, acolo unde au început deja să fie stivuite amintirile celei care a fost pentru noi un reper greu de ignorat, alăturându-se ”monștrilor sacri” ai scenei românești, cu care a lucrat de la egal la egal, pe care i-a ajutat (și s-a lăsat ajutată de ei) în a presăra în sala de spectacole din geniul personalității celei care prin prenume era așezată în rândul stelelor.
Vârsta pentru ea nu a fost o povară. Nu a încovoiat-o, nu a aplecat-o, i-a păstrat mersul semeț, cu o mare influență asupra întregii ei prezențe, în care zâmbetul iradia o forță de penetrare irezistibilă. Stela Popescu a ajuns să scrie un capitol întreg din Istoria teatrului românesc, a teatrului de revistă și comedie pe care l-a slujit pe scenă până la vârsta de 81 de ani, când a fost nevoită să traverseze strada vieții (vorba poetului) ”să mai moară puțin”. Stela Popescu nu a murit. A mers și ea ca tot omul să vadă ce se mai întâmplă în Paradis, să joace în spectacolele albe ale îngerilor, cu atât mai mult cu cât, nu de puțin ori, a fost înțeleasă asemene unui înger păzitor pentru majoritatea colegilor ei, dar mai ales a spectatorilor ei, care au ajuns să o divinizeze. Poate de aceea locul Stele Popescu nu va fi dat lipsă, poate de aceea numele ei nu se va ofili în emisiunile retrospective, ea fiind în continuare steaua teatrului românesc, care există la picioarele noastre, cum și noi am fost mai bine de șaizeci de ani la picioarele ei.
ADI CRISTI
