A LUAT MOARTEA FIECĂRUIA PE UMERII SĂI

Vorbim din ce în ce mai puțin de simboluri. Se pare că acestea nu mai sunt vizibile, chiar dacă ele există atâta timp cât dorința noastră de a păși înainte este vie, asemenea flăcării lumânării. Când desenăm simbolul infinitului, vizualizând toată întinderea sa de la ”minus” la ”plus” infinit, ne îndepărtăm  de chintesența exemplului de urmat, acceptând să fim  hipnotizați de forța celui care ne mai fiind printre noi reușește să ne fascineze, cum nu a făcut-o niciodată în cei 96 de ani petrecuți alături de noi, în numele nostru, pentru noi! Majestatea Sa, Regele Mihai I, este pe punctul de a intra în lumea celor veșnici, acolo unde odihna este pe măsura efortului pe care Regele l-a depus în numele poporului său. De mult ori a venit în România, poate nu așa de multe pe cât ar fi dorit, pentru ca, de această dată, să treacă din nou pe sub Arcul de Triumf, confirmând încă o dată că s-a întors victorios. De această dată a murit pentru poporul său, așa cum, acum 96 de ani, s-a născut pentru poporul său. A murit ultimul monarh al României pe când țara avea nevoie de el poate mai mult ca niciodată. O țară care încă nu și-a găsit echilibrul, normalitatea, statornicia. O țară pe care el a reușit să o salveze în 1944, dar pe care a pierdut-o printre degete în cea mai crudă dictatură, a regimului comunist, mult mai dură și mai neiertătoare decât aceea a tatălui său, Regele Carol al II-lea.

Astăzi Regele Mihai I încă mai are răbdare să primească condoleanțe, încă mai are răbdare ca acei români care doresc să i se închine să aibă timpul necesar să o facă, la el acasă, în Palatul Regal din București.

Mulți dintre noi, fără ca să le condamn atitudinea (dată mai mult din ignoranță și necunoaștere, decât din rea-credință) nu au reușit să înțeleagă de ce românii au avut rege (patru regi într-o perioadă de peste 80 de ani, din 1866 – 1947, Carol I, Ferdinand, Mihai I, Carol al II-lea, Mihai I). Astăzi ne pregătim de despărțirea de una dintre cele mai puternice personalități ale secolului XX. Figură marcantă a Istoriei, cel care a influențat printre altele și grăbirea sfârșitului celui de-al doilea război mondial, cu șase luni, după cum au calculat specialiștii. Chiar și numai pentru atât Regele Mihai I trebuie să fie înțeles ca adevăratul simbol al profunzimilor, pe care aceste pământuri mioritice le-a produs, așa cum Prințul Charles al Marii Britanii a reușit să descopere aici, în Podișul Transilvaniei esența statorniciei în timpurile primordiale.

Ar trebui să avem răbdare, să avem decența de a recunoaște unde greșim și când greșim, pentru ca să nu ne fie rușine de noi înșine atunci când ne trezim străini în propriile noastre gânduri.

Forma de guvernământ a României, din 1947 este aceea de republică. Au trecut 70 de ani, așa cum monarhia a condus destinele țării timp de 81 de ani sau timp de secole, dacă vom asimila voievodul și domnitorul cu puterea regilor de mai târziu.

Am rămas și fără Rege, am rămas și fără speranța că mai avem o șansă atunci când conducătorii ”noștri civili” reușesc să eșueze lamentabil în tot felul de fundături, de regulă cele întreținute de orgoliile și de vanitățile lor rănite de fel de fel de umbre, fantasme, ciudăţenii inexplicabile nici pentru ei, dar mai ales pentru noi, cei care rămânem să jucăm rolul victimelor cu „onoarea nereperată”.

Regele Mihai mare are de petrecut, cu noi, ultimele două zile în lumea oamenilor vii, dar și a celor pregătiți să treacă în dincolo. Aducerea aminte că și românii au avut rege a durat aproape șapte ani, șapte ani de umilință îndurată de Majestatea Sa, cum doar Iisus Hristos a reușit să îndure patimile până la Înviere, doar pentru a da de știre poporului său că pentru fiecare muritor el se sacrifică. A luat moartea fiecăruia pe umerii săi, cum un cimitir mai reușește să culeagă toți morții din orașul în dealul căruia a fost săpat, astfel încât Regele Mihai I a pătruns în subconștientul generațiilor care au urmat după generația supușilor Majestății Sale. Despre Rege s-a aflat din povestirile bunicilor, acestea au ținut loc de pagini de istorie, chiar dacă mult mi târziu, peste 20 de ani, după moartea sa, poporul dă semne de deșteptare. Începe să simtă că a avut un rege care a înțeles că mult mai de preț decât toate bogățiile coroanei sunt respectul, dragostea, păstrarea în memorie a moralei creștine, ca o perlă a coroanei de fier, coroană prin simplitatea căreia regii României, de la Carol I la Mihai I au încercat să arate poporului că marea bogăției a coroanei este chiar poporul pe care regele îl slujește și pentru care nu ezită să-și gândească și sacrificiul.

Regele Mihai I al României s-a întors acasă, fără a i se mai controla pașaportul. A ajuns în țara sa pe care a slujit-o asemenea unui ocnaș, fără încetare, fără odihnă, fără ezitare. De această dată nimeni nu va mai reuși să-l alunge din țară, chiar și numai pentru că el, de mâine va începe să încolțească din pământul adâncurilor de la Curtea de Argeș, asemenea tuturor stejarilor cu frunzele pătrunse de spiritul limbii române.

ADI CRISTI