MAI AVEM NEVOIE DE MONARHIE

Un titlu care fiind malițios reprezentata totuși adevărul de necontestat: Majestatea Voastră, pe ultimul drum vă salută republicanii! Încercarea de a obține un ricoșeu grotesc din această adresare directă a eșuat, la fel cum au eșuat toate încercările de a pupa poala Majestății de către cei care până mai ieri au sărit la beregata imaginarei amenințări. Au crezut să și Regele Mihai este croit din același material de iarmaroc ca și ei, simțindu-se amenințați în proiectele lor electorale. Cum să vină regele tocmai când ei se vor înfățișa poporului? Lasă, mai bine vom spune pas și ne vom face că nu am auzit vestea asta tristă pentru ei: A sosit Regele în țară! Păi este corect, Maiestate, să dai buzna când îți vine pe căciulă? Se poare?! Dar ce suntem o țară a nimănui, o țară lipsită de câini, o țară în care fiecare vine când vrea și cu cine vrea? Este frumos, Maiestate să ne pui într-o situație fără de ieșire, un fel de K.O. fulgerător, în care cei care ne tăvălim pe podea nu pot fi alții decât noi! Este frumos?! Și ne repetăm, poate, poate îți vei da seama acum, pe ultimul drum, în ce situație ne-ai pus? Acum că ai murit, Dumnezeu să vă ierte, dar cu noi cum rămâne? Cu onoarea noastră nereperată cum rămâne, că nu degeaba conu Iancu a scris ceea ce a scris, dar nu pentru că era plictisit și lipsit de inspirație, ci pur și simplu pentru că sunt momente în viață în care nici moartea nu te poate salva. Când unii dintre noi primesc șuturi pe merit, nu spunem nimic. Primesc ceea ce merită: o astfel de bumbăceală, dar nu pentru că ar avea fesele numai bune de bătucit, ci pur și simplu pentru că au vrut să apere republica și atunci când nimeni nu a amenințat-o. Și ce dacă ai venit în țară? Doar nu ați fost singurul care a făcut acest lucru, cu atât mai mult cu cât aleșii când au venit s-au și apucat de jecmănit, prădat și să emit pretențiile specifice stăpânului în fața slugilor. Majestatea Voastră a venit cu cuvântul Regelui dat și respectat, drept pentru care, panaramele, înainte de a vă plânge, trebuiau să-și facă mea culpa, să-și recunoască greșeala și să sărute colțul drapelului regal, în are ați fost înfășurat să nu vă tragă istoria la șale.

Ați fost ultimul monarh al României, cu un destin care a ajuns să-i impresioneze până și pe adversarii coroanei din oțel de tun, capturat în timpul străbunicului Majestății Voastre, Carol I, la Plevna. O coroană istorică, plină de destinul monarhiei în România care adună peste 150 de ani, din care 90 vă aparțin. Ați început să fiți rege la vârsta de cinci ani și nouă luni, când de regulă copiii primesc un căluț de lemn. Majestatea Voastră a primit o țară și mai ales a primit destinul poporului român. Era anul 1927. Apoi, când Regele Carol al II-lea a fost nevoit să abdice, în 1940 ați revenit în Sala Tronului, construindu-vă statura unui adevărat șef de stat, oferind României ceea ce nu a mai avut de atunci niciodată: conducătorul de care are nevoie și nicidecum conducătorul pe care și-l merită, așa cum tot avem în ultimii aproape 30 de ani.

Poate că cineva este de vină pentru bâlbâiala istoriei țării noastre. Cu siguranță că atacul la istorie al comuniștilor ar putea fi considerată cauza principală acestor denaturări. Alungarea di manualele de istorie din perioada comunistă a monarhiei au aruncat în ignoranță pe cei care după 1990 au aflat să ceea ce au învățat ei la școală nu prea seamănă cu ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Și, uite așa Regele Mihai a fost 58 de ani, din totalul celor 96 de ani de viață, un motor care funcționat în gol, care este pus în situația de a se învârti fără a intra în sarcină, fără a antrena ceva. O astfel de remarcă periculoasă este totuși purul adevăr, atâta timp cât din 1947 și până în 2005 nu a avut prilejul direct să spună: ”Servesc Patria!”

Dar, nu măsurăm sau cântărim, nu apreciem cantitativ care a fost rolul Majestății Sale în trecutul, prezentul și viitorul României. Majestatea Sa nu a primit normă de șuruburi, nu a avut de confecționat flanșe sau șaibe. Efortul pe care l-a depus timp de 90 de ani în slujba binelui României a fost apreciat nu numai de monarhiști, cât mai ales de toți cei care au auzit că pe harta lumii există România. Și, chiar dacă nu e-ar fi interesat activitatea omului de stat tot ai fi fost impresionat de calitățile sale morale desăvârșite, respectului față de valori, față de memoria care ”nu doar ține minte”, ci mai ales acționează ca o protecție de a nu mai repeta greșelile care ne-au trimis o dată în lagărele istoriei. Prin dispariția Regelui Mihai, dar nu acum, când drumul său s-a suprapus peste lumea celor veșnici, cât mai ales atunci când ar fi putut să însemne ceva bun pentru țară, să ne ferească de interminabila instabilitate și reformă  căzută în patima reformelor succesive, ajuns astăzi la o dependență greu de explicat și mai ales de înțeles, trebuie să fim pregătiți să recunoaștem că am pierdut poate singura șansă de a lăsa țara să respire aerul curat al asumatei libertăți. Avem nevoie de monarhie?! Mai avem nevoie de monarhie?  Este prea târziu sau încă este prea devreme pentru acest popor atât de încercat, atât de hăituit?

ADI CRISTI