ORBECĂIM, ORBECĂIM…

Și totuși ne apropiem cu pași tihniți de sfârșitul anului. Un an care, la fel ca și ceilalți care au trecut, se bucură de aprecierea unanimă să fi fost un an al dracului de nebun, imprevizibil, greu de înțeles.  Nu greșim dacă insistăm asupra sentimentului emis de insecuritate, de lipsă de perspectivă, de brambureală totală. Și de această dată ni se pare că acest an, din care mai avem câteva ciosvârte de consumat, a fost un an care ne-a stat în gât, un an sufocant, înduioșător, pentru care câte o gură de aer proaspăt ar fi fost numai bună de tras adânc în piept, doar că așa ceva a lipsit cu desăvârșire. Am fost obligați să înghițim tot felul de mizerii, tot felul de contrafaceri, servite cu eticheta originală de aer proaspăt 100%.

Nu de puține ori am tot încercat să ieșim din acest tipar vizibil compromis de bunele noastre intenții sau, mai precis, ale celor care ne-au hipnotizat astfel încât votul a mers bezmetic la ei, reușind să construiască o majoritate imbatabilă, dar care nu a fost scoasă la război, ci pur și simplu a fost folosită ca femeie de serviciu pe la toaletele din Casa Poporului. Marea risipă a fost astfel recunoscută pe la toate încercările opoziției de a se lua în seamă, dar pentru că există zicerea nema putirință, gruparea opozițională, s-a văzut pusă în situația de a se preda vie și nevătămată în brațele străzii, acolo unde pretinșii ”tineri liberi și frumoși” și-au găsit o jucăria ”mijlocul de transportat lozinci, slogane, pancarte”, toate numai bune de încolonat, în acompaniamentul buzelor împreunate, din care ieșea suspectul zgomot: truuu-tru, tru-uuu-tru, zgomot care fie că imita trenul, tramvaiul sau chiar avionul cu motor (avid să-i ia și pe ei în zbor!)

Majestatea Sa le-a băgat mâna în cap, încercând să le găsească cele trei condiții decisive fundației democrației autentice: moralitate, credință, memorie. Nu a reușit să găsească această triadă la nici un partid politice serios sau, mă rog, care se recomandă a fi serios, în sensul că acesta are ca motivație explicită punerea la dispoziția poporului pe care îl reprezintă. A întâlnit doar fel de fel de coterii, interese meschine, păienjenişuri, capcane, subsoluri insalubre, mizerii existențiale. Nimic din ceea ce a sperat Majestatea Sa că va găsi, cum de altfel nu a prea avut niciodată parte de astfel de speranțe, rămase, cu tristețe a trebuit să constate, speranțe deșarte.

Să fie vorba doar de blestemul poporului român de a se naște și de a renaște din trădări succesive? Întrebarea trebuie încadrată în genul ”întrebări retorice”, pentru a fi luată în seamă, fără a exista provocarea de a aștepta și un posibil răspuns. Răspunsul este vizibil ca întreaga natură a  celor care sunt binecuvântați sau blestemați să trăiască în România, țară care le-a oferit nesperata sau mult sperata șansă de a se regăsi în plenitudinea așteptărilor lor.

Dacă la toate capitolele unei țări minunate suntem în fruntea clasamentelor, în momentul în care ajungem la caracterizarea celor care ne conduc avem mari restanțe, mai sincope, mari dezastre, ce ajung să le întreacă pe cele provocate de Natură. Și nu doar conducătorii sunt Călcâiul lui Achile. În general o mare de oameni este dezorientată neînțelegând ce se întâmplă atâta timp cât la exclamațiile străzii nimeni nu mai înțelege de ce parte a baricadei sunt ei. Țara pare a fi divizată, fracturată, pusă în situația de a vorbi despre prezentul ei cu mari incertitudini, atâta timp cât în acest prezent nu se regăsesc valurile trecutului și nici valorile la care suntem provocați să ne așteptăm într-un viitor apropiat sau în cel îndepărtat. Există această senzație de a pluti în aer, de a ne redescoperi în situația de a nu ne mai recunoaște nici măcar în hologramele care încep să ne ia locul, să gândească pentru noi, să ne provoace la tot felul de realități paralele, în care suntem chipurile incluși, dar niciodată nu reușim să ne redescoperim cu întregul alai al problemelor noastre vitale. Trăim în cel puțin două Românii conduse de două state paralele, cu două așteptări diametral opuse, cu două popoare recunoscute (poporul străzilor și poporul celor încremeniți în realitatea aceasta duplicitară) astfel încât, la adunare, să avem tot timpul un zero cât se poate de mare, de lipsit de perspective, dar mai ales lipsit de șansele de a fi luați în seamă, cel puțin la nivelul celor au decis să respecte votul ce a ales conducătorii.

Într-o astfel de ipostază merge astăzi țara spre ultimele zile ale anului 2017, precum mai merg orbii spre marginea trotuarului, tot bâjbâind atenți să găsească denivelarea. Ei au găsit-o sau cu siguranță că o vor găsi, în timp ce noi tot orbecăim, orbecăim…

ADI CRISTI