POPOR ZBANGHIU

Partea noastră de sublim se simte ostracizată de aerul dur și greu de evitat expirat de societate. Suntem prizonieri unui sfârșit de an anapoda, în care elevii în ultima lor zi de curs (înaintea vacanței de iarnă) au de susținut teze – sic!), în timp ce guvernanții ne pregătesc o nouă pauză prelungită, lăsându-ne să ne facem de cap din noaptea Sfântului Crăciun și până în zorii Noului An, pe 3 ianuarie 2028, dacă nu cumva chiauni de beuturică nu vom reveni în câmpul muncii după Sfântul Ioan, taman pe 8 ianuarie 2018!

Încerc de fiecare dată să mă strecor printre anomaliile acestui timp grețos de imprevizibil, în care străzile nu mai aparțin protestatarilor de carieră, ele fiind ocupate și de reprezentanții Puterii Judecătorești, cărora nu le convin reglementările după care ar trebui să-și desfășoare activitatea, atâta timp cât în general noile modificări le atrage atenția (mai cu frumosul mai cu urâtul) că vor trebui să dea seamă pentru toate greșelile ce le vor comite, în detrimentul legii și mai ales ale demnității umane, marilor confuzii pe care până acum nu au ezitat să le facă, evident în numele independenței justiției.

Este de-a dreptul impardonabilă reacția procurorilor, după chip aflați la începutul carierei lor în magistratură, de a-și consuma bateriile de la telefoanele puse pe funcția lanternă, doar pentru a sta ca popândăii în fața sediilor instanțelor de judecată, să dea bine în imagine, să se remarce și ei cu acel consens ce ar trebui să le îngăduie mult visata autoritate a lucrului judecat.

Nu știu dacă se poate vorbi și în acest caz de un penibil protest, cât mai ales se încearcă a ni se oferi o nouă dimensiune a mâinilor altora, folosite pentru a scoate tăciunii din mijlocul focului. Momentul nu ar trebui expediat la o prim relatare, mai ales că celebrul băsist într-ale justiției, mai vechea noastră cunoștință de la CSM, judecătorul Danileț, încearcă să revină pe cai mari, vorbind de la Cluj ca un emisar al Puterii Judecătorești, în unitatea ei de monolit, chiar dacă pe fond trebuie să recunoaștem că vai de mama ei de justiție română, una dintre puținele provocări ale Curții Europene a Drepturilor și Libertăților Cetățenești, care le mai salvează obiectul muncii. Nu peste mult timp cred că ne putem aștepta ca această Curte să aibă de lucru doar pentru a corecta sentințele pe care așa zisa Putere Judecătorească le dă, fără ca să și le asume, fără ca să plătească pentru stricăciunile produse.

La capitolul stricăciuni ne  apropiem de cei care încearcă să pună un semn de identitate între materialul medicului și materialul judecătorului. Dacă medicul îi repară pacientului trupul, judecătorul îi repară morala. Dacă pentru erorile medicale, medicul este chemat să dea seama, așa și pentru nedreptățile pe care procurorul și judecătorul le face inculpatului (dovedit în cele din urmă a fi nevinovat) aceștia ar trebui să plătească în aceeași monedă, consemnându-se în cazul lor și circumstanțele agravante, atâta timp cât inculpatul a fost ținut în condiții inumane, cu etichete nedrepte, cu înregistrări de pagube ireparabile, atât la nivelul vieții private, a carierei și mai ales a viitorului persoanei nedreptățite. În astfel de cazuri statul, în solidar cu reprezentantul Justiției, ar trebui să plătească juste despăgubiri, care nu se pot opri la o limită anume.

Acest mare și păgubos dezechilibru, involuntar sesizat chiar de oamenii din interiorul sistemului, este acoperit de sloganul ”Hoții fac legi!”, uitându-se că de fapt Parlamentul este cel care face legi și nu Puterea Judecătorească (aceasta ar trebui doar să le aplice și nu să le încalce). Or, Parlamentul nu este altceva decât expresia votului electoratului pentru cei care au ajuns la putere și care, cu sau fără voia altora, reprezintă puterea reprezentativă în acest moment. Nici o manifestare de stradă, nici o țopăială pe străzile Palatelor de Justiție, nici un pumn în gură și altul în ochi nu pot denatura esența democrației: majoritatea parlamentară este singura îndreptățită să facă legile țării, legile guvernării, legile care trebuie respectate și de unii și de alții, de întregul popor, atâta tip cât nimeni nu este mai presus de lege, nici măcar judecătorii sau procurorii, chemații statului de drept să aplice legea, în litera și spiritul ei. Atunci când acestea se constată că sunt depășite, că fac mai mult rău decât bine, atunci există posibilitatea ca același parlament să intervină cu o serie de corecții necesare, astfel încât să nu fie afectată prezumția de nevinovăție (de mai vechile tertipuri ale procurorilor, care au și transformat actul de cercetare penală într-o întrecere socialistă pusă să se desfășoare sub îndemnul ”Să dăm țării cât mai mulți infractori prinși!”)

Nu știu încotro mergem. Nu știu ce se află la capătul drumului, chiar dacă și în acest sfârșit de an am sentimentul că guvernanții, pentru a scăpa de noi, ne dau liber, ne trimit pe la casele noastre, acolo unde ne așteaptă: caltaboșul, cârnațul, slana și friptura, sarmalele și murătura, fără a uita de țuica, vinul și de ciorba de potroace, căci așa este la petrecere. Doar dansul din buric și maneaua să curgă, căci restul nu mai contează! Vai de capul nostru de popor zbanghiu, prins în mrejele stanei, de borfaș diliu!

ADI CRISTI