UN OBRAZ ÎNROȘIT DE RUȘINE

Astăzi este 22 decembrie. O dată nu numai de referință, ci mai ales care ne așează pasul după care se poate spune că viața a fost reconsiderată în termenii reali ai libertății. Chiar dacă unul din marile câștiguri ale Revoluției române din decembrie 1989 a fost libertatea, încă mai suntem prizonierii mentalităților comuniste, încă mai suntem devorați de acele reflexe în care demnitatea umană continuă să fie sacrificată, fie la scară individuală, fie pur și simplu la nivelul poporului. Avem o restanță de aproape trei decenii în ceea  ce privește speranțele pe care revoluția sângeroasă de acum 28 de ani le-a inoculat poporului român, smuls atunci din cea mai neagră perioadă a existenței sale, aproape jumătate de secol de teroare roșie, de dictatură comunistă, mult mai dură și mai ucigătoare decât a fost orice altă formă de opresiune a Puterii. Dintr-o astfel de lume, adevărații tineri ai poporului român, cei care nu avea încă clar de ce trebuie să-și trăiască viața cu capetele plecate, de ce trebui să accepte toate răspunsurile la întrebările firești, formulate de viața de zi cu zi, trimise prin ordine scurte, milităroase, lipsite de șansa începerii unei dezbateri de idei, dezbatere amputată de tonul sever al amenințării: ”Cine nu este cu noi, este împotriva Partidului”, iar partidul unic conducător, timp de aproape 50 de ani, a fost ”în toate cele ce sunt și mâine vor râde la Soare”.

Nu pot încă să-mi dau seama dacă revoluția a ieșit victorioasă sau dacă schimbarea regimului comunist cu un regim democratic a asigurat, într-adevăr, schimbarea drumului poporului român spre o viață mai bună. Această precizare ”spre o viață mai bună” mă pune astăzi într-o mare derută oricât de optimist aș încerca să fiu. Dacă ne uităm în statistici dăm de un adevăr zguduitor: în anul 2017 românii au reușit să atingă doar 60% din nivelul de trai pe care l-au avut în 1989, atunci când ”mămăliga a explodat”, în primul rând pentru că nimeni nu mai reușea să găsească soluții pașnice de supraviețuire.

Mai mult, setea de cunoaștere, setea de libertate, setea de dialog liber, setea de mișcare neîngrădită, setea de a gândi neîngrădit au dus la una dintre cele mai mari explozii de entuziasm, manifestare care a ținut poporul român într-o prelungită euforie.

A urmat o cădere cu picioarele pe pământ într-o realitate instabilă, greu de gestionat, atâta timp cât a dispărut ca prin minune ”grija părintească a partidului”, aceasta fiind înlocuită cu nesperata șansă de a te descurca singur. Din acest moment a început marea dramă a poporului român pornit pe jos în căutarea drumului spre capitalism.

Revoluția a rămas doar în memoria celor care au făcut-o, a celor care au riscat să rămână în stradă în fața transportoarelor blindare ce încă mai traversau orașele, a celor care, cucerind sediile puterii comuniste, s-au trezit răspunzători de viața de zi cu zi a comunității. Revoluționarii adevărați, cei care au fost deciși să-și sacrifice viața pentru schimbarea acelui regim politic ”de tristă amintire”, au început să fie atacați de cei care au reușit să iasă între timp de sub paturi, din dulapuri de după perdele, locuri în care s-au refugiat din momentul fugii lui Nicolae Ceaușescu.

Astfel, în locul entuziasmului, a bucuriei de ieșire la libertate, țara a fost copleșită de grijile zilei de mâine, de neștiința de a trăi după metoda ”descurcă-te singur”. Vinovați pentru toate relele nu puteau fi alții decât revoluționarii! Acest sentiment de repulsie față de o grupare de oameni trecută pe nedrept în spatele celor care nu au ezitat să speculeze fiecare moment în favoarea evoluției lor, a continuat să discrediteze tocmai pe cei care le-au oferit această șansă nesperată de a-și reseta viața după principiile noi, de libertate și de gândire necondiționată.  Acum, când au trecut deja 28 de ani s-au pus cicatrice pe inima tuturor celor care au devenit din ce în ce mai puțin, moartea făcând ravagii și în rândul curajoșilor de altădată.

Iată că, surprinzător, acest tip de atitudine de respingere, în primul rând a memoriei celor care și-au jertfit viața pentru valorile pe care Revoluția română din decembrie 1989 a încercat să le impună (valori ce defineau în termenii cei mai clari posibili drepturile și libertățile cetățenești ale unui popor ținut sub cizma comunismului), a devenit manifestare curentă a instituțiilor statului și mă refer la Consiliul Județean Iași, condus (este adevărat, vremelnic) de o serie de conducători care, fie că au stat după perdele, fie că nu au avut șansa de a înțelege câte ceva (nu totul) din istoria postdecembristă a țării. Este incredibil cum o distinsă doamnă, Elena Arvinte, director financiar la C.J. Iași, a căzut în capcana spaimei de a nu respecta tradiţia contribuirii simbolice la susținerea evenimentului din 22 decembrie, dedicat memorie celor 17 morți (pe care i-a dat Iașul pe altarul Revoluției), dar și a omagierii victoriei eliberării poporului român de jugul comunismului. Nevinovata slujbașă a avut neinspirația de a se lăsa intimidată de tot felul de controale, astfel încât a indus în eroare și conducerea decizională a C.J. (Marcel Popa – președinte, Romeo Olteanu – vicepreședinte). Mai mult, această cerere (aprobată în toți acești 28 de ani care au trecut) nu a fost supusă nici măcar dezbaterii forului deliberativ al județului, plenul Consiliului Județean, fiind pur și simplu uitată în celebrul sertar în care se tot îngroapă problemele ce nu trebuie rezolvate, ce trebuie uitate.

Restul comentariilor sunt de prisos, în această amăreală ucigătoare prin care mai sunt văzute câte un obraz înroșit de rușine.

ADI CRISTI