ANUL CENTENARULUI FIINȚEI NAȚIONALE

Anul acesta, 2018, din care au trecut deja cinci zile, este anul reîntregirii naționale, anul centenarului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. ”Un veac de singurătate” a devenit astfel amprenta indestructibilă a voinței românilor de a-și cultiva și întreține sentimentul național de unitate în granițele limbii române și ale pământului în care există greutatea mormintelor celor care au trăit cu aceste idealuri, revenite în actualitate după 22 de ani de la Marea Unire.

Anul 1940 a fost un an fatidic pentru integritatea teritorială a României, ca urmare a celor 3 lovituri primite de ea din partea vecinilor, sprijiniţi de Puterile Axei (Germania nazistă şi Italia fascistă).

Prima lovitură a fost ultimatumul dat de U.R.S.S., în 27 iunie 1940, acceptat de către guvernanţii români în 28 iunie, prin care s-a pierdut Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa cedate Uniunii Sovietice.

Prin această primă lovitură dată României Mari s-a deschis calea spre celelalte lovituri, deoarece acţiunea Uniunii Sovietice s-a constituit într-un precedent, care a stimulat acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România.

Mihail Manoilescu, ministru de atunci al Afacerilor Străine al României, în memoriile sale, scria „revendicările ungurilor, pretenţiile bulgarilor au luat un caracter acut, tot a doua zi după pierderea Basarabiei” .

A doua lovitura primită de România a fost cedarea Cadrilaterului, Bulgariei , ca urmare a negocierilor româno-bulgare de la Craiova, începute la 19 august 1940, sub presiunea Puterilor Axei .

A treia lovitură a constituit-o Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care o parte însemnată a Transilvaniei a fost cedată Ungariei, tot sub presiunea şi ameninţările Puterilor Axei.

A fost o lovitură deosebit de dureroasă pentru poporul român, deoarece aşa cum spunea Nicolae Titulescu „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice” .

In urma acestor lovituri primite, la începutul lunii septembrie 1940, România Mare a încetat să mai existe.

Referindu-se la această nouă realitate, Raoul Bossy, diplomat de seamă al României interbelice, scria: „în modul acesta, mişeleşte, prin fraudă şi surprindere, ca de tâlhari în miez de codru, a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop şi Ciano” .

Demn de remarcat este faptul că la originea acestor lovituri primite de România în anul 1940, a stat, printre alţi factori, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, din 23 august 1939.

Prin Protocolul secret al tratatului, Germania şi U.R.S.S. şi-au delimitat zonele de influenţă în Estul Europei, din Finlanda până în Basarabia. Pe baza acestui protocol, U.R.S.S. a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ceea ce a contribuit la slăbirea poziţiei României faţă de pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei.

Caracterizând acest Protocol secret al tratatului germano-sovietic din 1939, H.Bernard, G.H.Chevallaz, R.Gheysen şi J. de Launay arată că prin el „din Finlanda până la Basarabia română, trecând prin ţările baltice şi Polonia s-au delimitat zonele de influenţă dintre cele două puteri, în cea mai bună tradiţie imperialistă sau colonialistă clasică” .

Ajungem astfel pe 23 august 1944, când are loc ”întoarcerea armelor împotriva Germaniei și a aliaților acesteia, moment decisiv ce a dus la câștigarea a șase luni până la capitularea Germaniei hitleriste. Această mișcare strategică a readus în grupul țării inima României, Transilvania, fără a reuși recuperarea teritoriilor luate în mod samavolnic de Stalin, la 27 iunie 1940 (Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa) la care se mai adaugă teritoriile pierdute de România la 19 august 1940, tot la presiunea Puterilor Axei (cedarea Cadrilaterului, Bulgariei).

După trei ani, sorţii războiului se întorceau împotriva Axei şi România trebuia să găsească o cale de a ieşi cât mai bine din complicata situaţie militară. Decisivă în actul de la 23 august a fost soarta sumbră care se profila pentru Transilvania de Nord, a cărei realipire la România prin tratatul de pace de la Paris din februarie 1947 a fost extrem de dificilă şi condiţionată.

Dan Zamfirescu, un exponent al ceauşismului cultural şi potenţial admirator al mareşalului Antonescu, a judecat comportamentul regelui de la jumătatea anilor 1940 cu o luciditate de invidiat, pe care mulţi istorici de meserie au evitat-o din oportunism, îngustime de spirit ori rea-voinţă. În 1994, când figura regelui Mihai I era puţin populară, în volumul Regele şi mareşalul, Zamfirescu conchidea:„Ardealul luat în 1940 regelui Carol al II-lea… a fost dat regelui Mihai I, autorul principal al cotiturii de la 23 august 1944… şi rezultatele oricât de nedrepte şi dureroase pentru noi, ale Conferinţei de Pace de la Paris ar fi fost şi mai grele fără actul istoric prin care România atrăsese, fie şi pentru o clipă, atenţia întregii lumi asupra ei.”

Iată de ce cred că în 2017, anul prin care românii își aduc aminte de Marea Unire va trebui abordat ca fiind anul reîntoarcerii la mărețele noastre idealuri, printre care cel mai pregnant nu poate fi altul decât aducere granițelor țării în configurația lor normală, chiar dacă, de la marea dezbinare au trecut deja 78 de ani, din care 22 de ani fără Transilvania de Nord și 78 de ani fără Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa și Cadrilaterul,ce au trecut de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Am început să consumăm din anul centenarului ființei noastre naționale.

ADI CRISTI