24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Sfântul Ioan ne vine în case imediat după ce apele au fost sfințite, aducând aghiazma mare fiecărui dintre cei interesați să aibă frică de Dumnezeu și să se lase pogorât de iubire, cum doar Duhul Sfânt a mai pogorât peste drept credincioși. ”Frica de Dumnezeu” nu este o spaimă, nu acționează cum doar paralizia mai poate să cuprindă trupul celui îndreptățit să spere că cineva îi vrea binele sau cineva îl pizmuiește, dedându-l răului.
Relația noastră, a muritorilor, cu cele sfinte este una de aparentă prietenie, atâta timp cât cel care îndrăznește să se împotrivească voinței Domnului, acela va fi însemnat și ținut minte, pentru vremurile de mare slăbiciune când viața îi va scoate în cale rugăciunea către Dumnezeu ca fiind singura poartă prin care se speră că va intra vindecarea, salvarea, speranța tămăduitoare.
Această stare de intimidare este de fapt starea de veghe pe care cel ”cu frică de Dumnezeu” o ține deasupra sa, asemenea unui felinar sau a unei lumânări aprinse, care poate să-i arate drumul, calea cea dreaptă, pământul următorului pas, cel care contează, cel care ne face să fim stăpâni pe mers, pe drum, pe spațiul care urmează, astfel încât acasă să fie și în pustiu și în sălbăticie, dar mai ales în sufletul fiecăruia, atâta timp cât credința se înfiripă, crește și te cuprinde doar atunci când începi să-l simți pe Dumnezeu în ființa ta, sub forma Alter Ego-ului ocupat de iubirea dumnezeiască. Pentru o astfel de totală iubire nu trebuie să-l vezi sau să-l fi văzut pe Dumnezeu. Este suficientă apropierea inimii de sunetul tăcerilor inconfundabilelor rugăciuni prin care Dumnezeu ne bate la ușă, cerându-ne o bucată de pâine și o cană cu apă, îndemnându-ne să-l poftim în casă și să-l ținem minte ca fiind oaspetele nostru de seamă. Frica de Dumnezeu este de fapt respectul pe care fiecare dintre noi i-l acordăm Celui care ne ține minte, celui despre care se spune că face parte din noi, celui pentru care există o permanentă trimitere și adăugire, o permanentă incantație și invocare, astfel încât să ne hrănim singurătatea cu minunile lui, așa cum foamea mai poate fi hrănită cu postul mare, datorat voinței noastre de a nu ne lăsa cotropiți de plăceri și îndestulare.
Într-o astfel de stare suntem căutați de ultima sărbătoare din iarnă, de Sfântul Ioan Botezătorul, cel care s-a trezit cu Iisus Hristos în apele Iordanului, la 30 de ani după Naștere Sa, cerându-i creștinarea, El, cel care a dat viață creștinătății!
Spațiul pe care îl locuim, de când a existat pe acest pământ suflarea de vânt și de om deșteptat, a adus destinul mioritic sub forma sa implacabilă, ocupându-ne întreaga viață cu miracolul vinului, a mierii de albine, a laptelui și a brânzei, a strugurelui în ciochine și a grâului dresat să se întoarcă sub formă de abur de pâine, a cărnii de oaie perpelită prin jar, pentru ca, mai apoi, să răsară mănăstiri cu trupuri de Ană armate și cu multă dragoste de Dumnezeu, cu Sfântul Andrei care, nu numai că ne-a creștinat barbaria sufletelor, ci ne-a rânduit de-a dreapta lui Dumnezeu, spunându-ne, la vreme de limpezit zorile, că am fi chiar ”poporul lui Dumnezeu”, în accepțiunea poporului ales. Nu putem uita și nici măcar ignora trecutul nostru ce atinge cele mai îndepărtate vechimi, pe când nu eram decât noi cei care au inventat scrierea, vezi tăblițele de la Turtucaia (cu mult înaintea scrierii sumeriene), noi cei are l-am scos la iveală pe Gânditorul de la Hamagia, cu mult înaintea lui Rodin sau de cultura Cucuteni, măiastra ceramică, în care desenul și simplitatea albului descoperă cărămiziul natural al ceramicii în compoziții primare despre viață și moarte, despre pasăre, zbor și spirale, cărora meșterii anonimi le-au conferit eternitate încă de la primele lor articulații ale gândirii născătoare de întrebări și de răspunsuri, de bucurie și spaime, de visări cu ochii deschiși, între real și ireal, între privire pătrunzătoare în zi și în noapte.
Ion sau Ioan de la noi pot fi regăsiți, ca nume de-a dreptul naționale, pe toată întinderea Planetei, fără a fi obligatorie existența unui râu, care să joace rolul apei Iordanului. Astfel, vom fi aceeași în aspirațiile noastre chiar dacă aproape de noi există un altfel de Ioan cu aceeași poveste a vieții sale trecută, prin sacrificiu, în veșnicie. Când spunem Ion spunem Ioan și mai spunem și Yan, Yoan, Ivo, Yanko (Bulgaria). Jan, Johann, Johannes, Hannes, Hans, Jo (Germania). Jean, Yann, Jeannot, Yanick, Yannic, Yannick (Franta). Gianni, Giannis, Ioannis, Yanni, Yannis, Yianni, Yiannis (Grecia). Giovanni, Ivano, Gian, Gianni, Giannino, Nino… fără a neglija și numele dat femeii ca parte a aceluiași întreg.
Acum că și sărbătorim, să închinăm ultimul pahar de șampanie al sărbătorilor de iarnă pentru Ioan și Ioana, cei care purtând numele Sfântului Botezător, ne țin laolaltă în forța ochilor deschiși ai credinței întru veșnicie. La Mulți Ani!
ADI CRISTI
