MAXIM O PERSOANĂ POATE INTRA

Nu se liniștesc apele. Nu există nici măcar acea speranță minimă, iluzorie, că în viitorul apropiat nu vom mai fi obligați să luăm val după val în piept, să fim responsabili de stare națiunii. La urma urmei, toți dintre cei care mai mișcă, cărora le pasă încotro este purtată  hardughia în plină furtună, au această supremă stare de responsabilitate a următorului pas. Suntem primii responsabili și, în același timp, primii vinovați, de ceea ce se întâmplă cu noi, cu țara, cu împrejurimile noastre, cu aproapele nostru, cu depărtarea și îndepărtarea spre care ochii și interesele ne duc.

Avem nevoie de un sistem de referință față de care să ne măsurăm locul în care ne situăm atunci când dorim să transmitem ceva, folositor, e bun augur, necesar nu doar noi, cât mai ales și comunității în care trăim. Nu trebuie neapărat să ne gândim la binele iluzoriu al planetei, al continentului, a țării sau chiar al orașului. Ar fi suficient dacă în preocupările noastre directe ar intra binele comunității, de care suntem legați la modul direct, prin preocupări, contacte, responsabilități.

Acest model de sat universal, repetabil în structură și interese globale la scara planetară, este de fapt celula care ne multiplică șansa de a ne înțelege, de a fi compatibili, de a avea aceleași năzuințe și interese comune față de care nu ezităm să ne subordonăm energiile și preocupările de a fi la dispoziția faptelor care ne cresc, care ne formează să fim de interes public, necesari pentru cei care trăiesc lângă noi, cu noi, pentru noi, așa cum, la rândul nostru, suntem obligați să răspundem cu aceeași măsură.

Dacă privim mai mult decât ni se întinde de umbra observăm că în deșertul Sahara a nins, fără ca nisipul să iasă în stradă și să protesteze, să ceară destituirea lui Dumnezeu. Natura are această funcție secretă de a rezista tuturor anomaliilor, fără nici o urmă de răzvrătire. Este ca și cum ciobanul nostru național își asumă destinul implacabil al morții, din care nu ezită să construiască un spectacol folcloric, împreunând viața și moartea, bucuria și tristețea, cosmosul și microcosmosul, oferind spațiului libertatea de a aduce depărtarea în apropierea noastră, dar și de a duce apropierea într-o mare îndepărtare, acolo unde viața așteaptă să treacă pe celălalt mal al Styxului, acolo unde moartea are dreptul de a dicta temele pentru acasă ale veșniciei.

Ne place, în general, să credem și să ne comportăm ca atare, că suntem ”buricul pământului”, o replică mișcătoare a aceluia din Biserica de la Ierusalim. Iluzia, căci de fapt doar iluzie ar putea fi gândul acesta, ne menține într-o anume stare de hipnoză, contribuind decisiv la ciudata noastră îndeletnicire, de a visa cu ochii deschiși, de a alerga pe ape și de a înota prin pământ, fără a avea nici o reținere, nici o uimire, de parcă totul ar fi firesc, normal, în limitele pulsului acceptat, de 60-80 bătăi ale inimii pe minut.

Marele nostru pericol constă tocmai în această bizară ”normalitate” cu ajutorul căreia încercăm să ascundem (sau să lăsăm să ne fie ascunse), situațiile ridicole, spectaculoase, incredibile, inexplicabile, imposibile într-un spațiu real, față de care suntem conștienți că trebuie nu numai să ne raportăm, cât mai ales să căutăm acel numitor comun, care să ne ofere coerență faptelor, de pe urma cărora așteptăm să producem plus valoarea, această garanție că suntem din același film, că tot ceea ce facem noi se potrivește cu ceea ce lipsește și este necesar, timpului prezent. Nu avem nesăbuința de a ne construi zidul mănăstirii pe ape, pe aer sau pur și simplu după arhitectura visului nostru despre ce ne dorim, despre de unde venim și încotro vom ajunge, doar pentru că, de fiecare dată la mal ne trezim, de parcă ultimul val are acest rol de a ne stropi, trezindu-ne la realitate.

Suntem proprii noștri vinovați că ne-am amestecat în încăierare, așa cum suntem proprii noștri condamnați că lumea de dincolo de noi nu ne recunoaște, nu ne ia în seamă, nu știe că de numele nostru poate fi legată nașterea universului sau moartea acestuia. Suntem prea mici pentru o astfel de perspectivă, așa cum suntem prea mari pentru a ne împiedica până la prăbușire de astfel de teme ce țin cel puțin o veșnicie. O astfel de exprimare îmi aduce aminte de inscripția de pe ușa rabatabilă a unui magazin: ”Maxim o persoană poate intra”.

ADI CRISTI