24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Eminescu să ne judece – încerca inegalabilul și nemuritorul Ion Aldea Teodorovici să ne ofere o soluție de compromis atunci când eram deciși să dăm seamă de faptele noastre. Nici nu împlinise 20 de ani când Mihai Eminescu a dat lumii limbii române una dintre cele mai profunde radiografii ale trecutului și prezentului, puse în antiteză, părți bune și părți rele, astfel încât într-un final tăios și fără iluzii deșarte să se ajungă la dureroasa concluzie valabilă peste timp și astăzi. Poemul Epigonii poate fi astfel utilizat în depistarea preventivă a ceea ce ni se poate întâmpla rău de-a lungul vremurilor viitoare, fără a pierde conexiunea cu trecutul, trecut din care ne aducem întregul bagaj de mândrie națională, de identitate națională, singura care nu ne dă voie să pierdem prezentul la ruleta hazardului, cel fără de speranță.
”Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, /Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”
Între elogiul înaintașilor și rana vie a prezentului (în care s-au adunat putregaiul și infecția unui timp instabil) se încearcă și astăzi o conciliere necesară trezirii, desprinderii de iluzia nefastă a lipsei de performanță a celor care au urmat gloriosului nostru trecut, trecut care are mecanismul etern de a transforma instantaneu viitorul în prezent și prezentul în trecut.
Într-o astfel de perpetuare a destinului nostru de popor aflat la răscruce de drumuri, fără odihnă și fără pofta de a fi mai presus decât au fost bunii și străbunii, încercăm să ne redescoperim să ne reinventăm, să renaștem de fiecare dată în ritmul timpului dat nouă să-l trăim, chiar dacă suntem condamnați să locuim un prezent depreciat, înruinat, lipsit de acea mândrie a ”mărețelor realizări”. Blestemul începe să ne curteze doar atunci când acest prezent devine trecut, iar clipa pe care o vom avea de trăit se dovedește a fi mai urât mirositoare decât noul nostru trecut, față de care suntem obligați de dialectică să ne raportăm. Astfel, lipsa noastră de frumusețe, pe când trecutul era prezentul nostru, rămâne viu astăzi prin strălucitoarele accente pe care noi, producătorii acestora, nu le-am văzut, trecând pe lângă ele sau pur și simplu ignorându-le din cauza îmbulzelii, a pierderii simțului realității în marea și perpetua încrâncenare care, de regulă, se consuma pentru lucruri inutile, pentru sentimente serbede, pentru tot ceea ce nu ne-ar fi putut fi de folos.
Mihai Eminescu nu ne-a iertat nici atunci, pe când el era prezent, și nici acum, când trecutul său ne oferă acea limpezime pe care doar legea supremă ne-o mai poate dicta, dar nu ca temă pentru acasă, ci pur și simplu asemenea unei vieți silabisite și trăite la maxim în spiritul identității naționale, a poporului care, la urma urmei, există în fiecare din noi, simplificați sau amplificați de nevoia stabilirii acelui numitor comun atât de necesar continuității, solidarității, deschiderii tuturor porților, de la fericire la cele ale ocnelor de sare.
Mihai Eminescu nu poate fi considerat o întâmplare, nici măcar dacă aceasta poate fi însumată nașterii limbii române, de această dată nu pentru a descoperii spiritul popular al Mioriței, ci pentru a pătrunde în profunzimea gândirii, a culturii care ne definește veșnicia, stivuită în ființa noastră național, spațiul în care tradiția, morala, și memoria provoacă nemijlocit continuitatea la ceea ce Poetul Nepereche a reușit să conserve în aciditatea versurilor sale, din finalul poemului Scrisoarea III:
”Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. / Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Finalul apoteotic sugerat de Eminescu rămâne valabil și astăzi și cred cu siguranță că va fi valabil și peste vremi, în toate timpurile prezente în care poporul român va continua să-și construiască viitorul.
Analiza comparată, pe care o propune autorul limbii române moderne, dar și autorul spiritului național român, în ceea ce privește destinul poporului român, este una pe cât de exactă, pe atât de predictibilă, mai ales că ne păstrăm în paradigma destinului implacabil, surprins în poet în Glossa; ”Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi si noua toate; / Ce e râu și ce e bine / Tu te-ntreabă si socoate; / Nu spera si nu ai teama, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece”.
Eminescu este actual și după 168 de ani? Da, chiar și numai pentru că, indiferent de voința noastră, el există profund în fiecare dintre noi, în fiecare mișcare de ram, de cădere de frunză sau de fir de iarbă viu, înainte de a fi păscut de o mioară nezdrăvană. El există și prin glasul versurilor sale, care ne șoptesc sau ne strigă, ne mângâie sau ne ia la palme, așa cum se termină poemul cu care am început această nouă întâlnire cu Eminescu,
”Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare, Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare, / Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;/ Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină, / Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, – / Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.”
ADI CRISTI
