24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ziua Culturii Naționale este o zi în care încercăm să conștientizăm faptul că un popor devine vizibil doar atunci când are ca osatură profunda tradiție, în cazul nostru, milenară, precum și identitatea națională susținută, vizualizată, păstrată și transmisă prin valorile sale culturale. Un popor se exprim pentru a fi ținut minte, pentru a conta în memoria timpului pe gesturile sale culturale, valorile ce devin amprente fără de care nu ar exista reperele unice ale fiecărui glas național, așa cum sunt limbile naționale în dialogul credibil dintre trecut și viitor, dialog moderat de prezentul care, de cele mai multe ori este imperceptibil.
Poate de aceea avem senzația că posedăm amintiri din viitor, de fapt ele vin de pe malurile țărmului în care atingem viitorul din proximitatea următorului pas. Unii, mai grăbiți, îi spun premoniție, alții cred că ajungem să fim stăpâniți de experimente mentaliste, pentru ca cei mai mulți dintre noi cred că totul ține de o anume iluzie, față de care suntem datori, atâta timp cât imaginația noastră, în general, nu are limite și nici nu ține cont de realitatea cu care, de regulă, ne-am obișnuit.
România modernă a fost construită în expresia ei fulminant de generația pașoptistă, cu precizarea că la Iași, Societatea Culturală Junimea a fot creuzetul în care marii oameni ai țării au pus bazele culturii naționale, au definit sistemul axiologic care ne-a ajutat să ridicăm sub formă de catedrală spiritul național și o dată cu el Cultura Națională. Titu Maiorescu, Iacob și Costache Negruzzi, Nicolae Ganea, nume care se identifică cu această naștere de popor modern, tânăr, viguros, care era pregătit să nască genii în mai toate domeniile, într-o Europă cu culturi obosite, prăfuite, măcinate de fireasca pastişă a lucrului supus doar repetiție, justifică apariția corifeilor culturii naționale, de la Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ion Slavic, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon, pentru a ajunge la mine, cel care și-a permis această biciuire a identității noastre naționale, de la vâna groasă la capătul ei unde există acest şfichi al generației mele.
Conștientizarea faptului că doar prin cultură vom reuși să ne păstrăm glasul nealterat, vom reuși să ne auzim din corul din ce în ce mai nervos, mai plin de dizarmonii, mai tentat de strigăte și onomatopee decât de frumusețea glasului, de mirajul liniei melodice hipnotice, ne face să știm cine suntem, de unde venim și încotro mergem.
Peste toate aceste fragmente de reflecții ninge cu Mihai Eminescu. Geniul care ne-a învățat limba română, cel care ne-a dat sens, ne-a dat un motiv în plus să fim ceea ce visul ne arăta că ar trebui să fim. Mihai Eminescu trebuie înțeles mai mult decât îi înțelegem poezia sau articolul de ziar. El a scris în palma fiecăruia, dintre cei care i-au urmat, un anume destin ce avea ca punct de întâlnire, inima culturii naționale. Prin Eminescu reușim să ne prezentăm lumii că suntem cine suntem, că facem parte din ființa unui popor puternic, cu o cultură solidă, profundă, greu de ignorat. Un popor care vine puternic din urmă, lăsând deja urme semnificative în spațiul culturii universale.
Venim din desenele cuprinse de ceramica de Cucuteni, de acum 5000 de ani Î.Hr., aparținem poporului care a creat Gânditorul de la Hamagia, pentru ca mai apoi să renască sclipitor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Poate de aceea cred că România nu are cum să nu conteze în această nouă arhitectură a lumii, mai ales că libertatea a fost la îndemâna noastră de 28 de ani, după aproape jumătate de secol de lanțuri și presiuni ideologice exercitate cu călcâiul unei feroce dictaturi care a presat aorta poporului considerat mai apoi ca fiind ”poporul lui Dumnezeu”.
Avem nevoie de Eminescu, cu atât mai mult cu cât suntem pe drumul cel bun, de pe marginile căruia încep să apară recunoștințe și aplauze, mulțumiri și îndemnuri și poate, mai mult decât orice, începem să fim vizibili, să contăm în momentul alegerilor. Nu mai jucăm rolul poporului invizibil de care se împiedicau toți cei care pășeau la noi în curte să ia, nu să ceară porcul, vinul și …colțul de pâine. Astăzi cel puțin suntem întrebați dacă suntem acasă. În rest deocamdată nu s-a schimbat nimic. Și Eminescu ne veghează cu ochii lui Dumnezeu.
ADI CRISTI
