UN NIMENI, ACOLO ȘI EL

Suntem ceea ce merităm să fim, chiar și numai dacă ține cont că imaginea noastră este doar aceea pe care luciul lacului sau orice altă suprafață de oglindire, ne-o restituie.  Nu putem fi nici mai mici, nici mai mari. Nu putem fi nici mai urâți, nici mai frumoși. Avem acest imens avantaj de a fi ceea ce suntem, chiar dacă de fiecare dată suntem amenințați de tot felul de viruși, care mai de care mai agresivi, ce nu au practic nici o legătură cu noi. Acest ”atac invizibil” este marea încercare față de care suntem puși în situația să ne definim neputința. Chiar dacă ne place să ne credem liberi, avem mâinile legate, fie și prin incapacitatea noastră de a ne mișca în largul ideilor, care ne animă și care ne propun să fim noi înșine chiar și atunci când nu mai reușim să ne întâlnim în rănile care continuă să ne sângereze, indiferent de terapiile de urgență urmate. Este ca și cum rănile nu ne aparţin. Este ca și cum un bandaj aplicat nouă, celor imaginați a fi răniți, să se dovedească a fi fără efectele benefice vindecării. Este ca și cum ai bandaja mâna altcuiva, în timp ce mâna ta rămâne înnăclăită de sânge. Nu mai avem acel reflex natural de conservare, de protecție, de regenerare.

Mai mult, zilele acestea ne-au demonstrat cât de mărunți am ajuns să fim. În timp ce țării îi este sfârtecată demnitatea de hoardele de huni, aleșii noștri sunt preocupați doar de orgoliile lor rănite ale celor care au ajuns în vârful piramidei, de unde au început să strige: ”Săriți, că amețesc!” Și, astfel, întreaga Putere se bulucește cu zgomotul produs de cel care ”strigă ca din gură de șarpe”, lăsând manetele și butoanele la voia întâmplării, în timp ce poporul (aflat, la rândul său, în aer) rămâne pur și simplu doar pe mâinile norocului, hazardului, pedepsei divine. În astfel de cazuri se spune de obicei, ”Nu a murit, l-a luat Domnul la El”! Să vezi și să nu crezi cât de încurcate sunt căile Domnului!

Derbedeii din capitala Ungariei își permit să dea un atac barbar și impardonabil asupra teritoriului românesc, gardul ambasadei României la Budapesta, în timp ce noi în țară și noi de la Ambasadă, precum și noi, restul românilor de pretutindeni nu ne rămâne decât să ne comportăm exact așa cum am fost obișnuiți, fie să căutăm o groapă cu nisip în care să ne scufundăm capul, pentru a nu mai vedea nimic din împrejurimile noastre, fie să ne facem că ”în timpul serviciului nostru nu s-a întâmplat nimic deosebit”, fie să trecem mai departe, amintindu-ne că trotuarul fie el și cel care trece pe lângă ambasadă este totuși un spațiu public, spațiu în care fiecare poate să facă ce doresc muşchiuleţii lui, că doar trăim într-o lume liberă. Mult mai grav pentru noi ca popor, a cărei demnitate a fost măcelărită (poate în cel mai barbar atac de după cel de-al doilea război mondial) este lipsa de reacție imediată, fermă și fără nici un fel de echivoc, mai ales acum cânt România aniversează un centenar de la Marea Unire din 1918, moment în care ungurilor le-a ieșit pe nas din mentalitatea de grofi, de asupritori ai ”slugilor de români” (szolgái román). De atunci nu au liniște, se dau cu capul de toți pereții Transilvaniei, făcând tot posibilul să-și înghită semnăturile lor de pe Tratatul de la Trianon, petic de hârtie pe care ei, cu mânuțele lor, au consfințit că Transilvania aparține României Mari.

Mult mai grijulii se arată astfel a fi Orban cu ai lui de soarta României, decât le pasă a lor noștri, români get beget, plecați mai mult cu sorcova decât să stea gospodari în buza prispei, să vadă d-ale treburilor casnice, de pământ și hambar, de animale și de horă, de Dumnezeu și de neam.

Se pare că față de unguri avem în continuare un complex de inferioritate a omului cu carte pus să facă față golanului get beget, de fapt a celui lipsit de pojghița de cultură necesară nu doar să-i alunece mintea cât mai ales necesară să-i amintească faptul că dimensiunea adevărată a profunzimii nu este nici lungimea și nici lățimea, ci profunzimea. Dacă pentru a îngâna cele două dimensiuni, ce pot defini spațiul, este suficientă întinderea pe lung și pe lat, scălămbăiala hohotitoare, spectacolul derizoriu lipsit de substanță, atunci când încerci să atingi profunzimea clipei, dar și a veșniciei ai nevoie de un altfel de aparat decât acelea de fortificat mușchii, ai nevoie de acel aparat critic care să te ofere cercetării, cu evidente verticalități academice, astfel încât demersul tău să devină puternic ancorat în dimensiunea gândirii profunde.

Noi ne dăm singuri șuturi în fund! Singuri ne mâncăm coliva! Singuri ajungem să fim într-o lume în care golăneala le întrece pe toate. Nu mai avem reacții normale, nu mai avem decența de a ne revolta! Nu mai avem decât nesimțirea de a lăsa pe alții să gândească și să acționeze în locul nostru. În timp ce ungurii ne ciugulesc neuroni, noi ne pierdem timpul cu stricatul guvernelor, doar pentru că așa vor mușchii lui Liviu Dragnea. Cine este Dragnea?! Un nimeni, acolo și el…

ADI CRISTI