TREI – O CIFRĂ CÂȘTIGĂTOARE?!

Nici bine nu ne-am dezmeticit, între două, trei intrări la gura sobei (să scoatem din noi gerurile copilăriei), fără să ne dăm seama am rămas văduviți de luna ianuarie, mult prea agresivă cu felul nostru încet de a ne desprinde din preajma paharului sărbătorilor de iarnă. Înveliți în astfel de petreceri iată-ne puși față în față cu prima lună a anului deja consumată. Au mai rămas unsprezece luni și gata încă un an. Un an care va conta pentru cei cu ani semnificativi adunați sau va trece aproape neobservați pentru cei care se află la contabilizarea primilor ani de viață. În timp ce bătrânul se roagă la Dumnezeu nu să-i dea ani mai mulți în chin, ci să aibă grijă de anii care deja îi are, aceștia să-i fie mai senini și mai ușor de suportat, tânărul vrea, cu acea nerăbdare specifică vârstei, să fie dintr-o dată adult, să fie luat în seamă de faptele pe care doar unui adult îi sunt permise să le facă.

Acest tip de atitudini, de altfel firești vârstelor amândurora, ne pune în situația de a ne privi în oglindă și de a constata că viața este făcută din multe semne de întrebare, ce invocă la schimb tot atâtea semne de exclamare. Dacă semnul de întrebare nu poate fi altceva decât pasul spre cunoaștere, semnul de exclamare are în conținutul său bucuria, acea explozie de destindere și de relaxare, chiar dacă nu este atât de productivă ca întrebarea. Bucuria ne conferă șansa de a ne întâlni cu noi înșine, într-un jacuzzi sau un SPA, spații destinate prin excelență relaxării, împrospătării, revigorării forțelor necesare pentru a fi pregătiți următoarei provocări.

Trecerea timpul este percepută cu totul altfel de noi, de cei din apropierea noastră sau de cei de aiurea. Totul depinde de cât de concentrați suntem asupra proiectelor la care lucrăm. Pasionații, habotnicii într-ale muncii, nici nu-și dau seama cum trece ora, ziua, săptămâna, luna, anul, având senzația că, pentru a reuși să se cunoască mai au nevoie de cel puțin cinci, șase vieți pline, de cel puțin 90 de ani. Dedicarea totală muncii face în așa fel încât trecerea timpului să fie pe cât de brutală pe atât de insesizabilă. Dintr-o dată te trezești la 90 de ani, la 101 ani și-ți dai seama că mai ai o sumedenie de proiecte și plauri de-abia schițate. Vrei să-ți amâni marea plecare, cu tot felul de rugăciuni, este adevărat, făcute cu bun simț și bună creștere, dar prin formule rapide, scurte, pentru că masa de lucru de cheamă brutal din astfel de pauze necesare. Biografii tăi vor avea, la rândul lor, viața subjugată vieții și operei tale. (Să ni-l amintim pe Perpessicius, cel care a orbit descifrând manuscrisele lui Mihai Eminescu sau să ținem cont că pentru a copia doar tot ceea ce a scris Mihai Sadoveanu ar mai fi nevoie de încă o viață de om!)

În antiteză cu acest tip de comportament diurn, ne întâlnim cu ”oamenii fără însușiri”,  de dinafara pasiunii de a face ceea ce spiritul lor le dictează să facă, definind într-o expresie trivială conceptul de ”pierde vară”, de ”oameni fără de căpătâi”, de cei mai productivi tăietori de frunză la câini”, pentru care timpul este nemișcat. Secundele pentru ei sunt gripate, sugerându-le mai mult nemișcare decât înaintare, fie ea și cu pași de furnică. Mersul melcului, de exemplu, pe lângă pașii lor poate fi aproximat cu viteza de deplasare a rachetelor cosmice. Recunosc că într-o astfel de constatare s-a strecurat vădita exagerare, dar nu pentru a deforma ideea, ci din contra pentru a o sublinia. Partea aceasta de existență, de regulă, este plasată la subsol, acolo unde lumina pătrunde cu greu, iar personajele fără însușiri reușesc să-și construiască propriile reguli însumate în capitolul ”Viața fără reguli, viața fără obligații”.

Istoria ne povestește că aceste focare de infecție, gândaci, viermi,  șobolani, termite, au oferit din cele mai primitive tipuri o sursă de inspirație pentru cei care au decis că ei nu au ce căuta la lumină, că lucrul făcut la vedere nu are cum să-i avantajeze, ei fiind firi sensibile și alterate de tracul ce-i ține prin beciuri, dulapuri, pe sub paturi sau pe după perdele. Ei fac parte din zgomotul de fond al celor care doresc să se schimbe toate schimbările (și cele pe care ei le agită) chiar și numai pentru că atunci când nu știi să construiești, pentru a te afla în treabă, trebuie inevitabil să dărâmi, cu sau fără motiv.

Viața noastră cea de toate zilele se consumă între cei cărora nu le mai ajunge timp și cei pentru care timpul este punctul lor de încastrare în această lume. Cei cu mișcare cosmică și cei fără de mișcare. Fizica ne spune că aceste două ecuații își pot dezvolta o relație în care să existe mișcare și punct de referință. Iată de ce avem nevoie și de Liviu Dragnea (de exemplu) pentru ca  ceea ce fac oamenii cu adevărat pasionați, să înțeleagă dacă ei reușesc să se miște față de cel care tot încearcă să bată pasul pe loc, să blocheze pasul care știe deja la perfecție cum să înainteze. Al treilea guvern conține cifra în jurul căreia se învârt toate basmele populare, trei fiind astfel o cifră câștigătoare. Așa să fie?

ADI CRISTI