APELE TULBURI ALE LIMPEZIMII

Într-adevăr, ceea ce am sesizat noi, în momentul în care 45 de rectori ai universităților din România au sărit să-l sprijine pe domnul rector de Suceava, Valentin Popa, printr-o scrisoare deschisă, gen recomandare pentru funcția de Ministrul a Educației Naționale, începe să devină un adevărat câmp de luptă antrenând, fie semnatari ai actului amintit care nu recunosc să fi semnat ”o așa de mare prostie” (cum este cazul acad. Ioan Aurel Popa, rectorul Universității Babeș Bolyai), fie să provoace o reacție de adversitate de masă (cum este cazul asistenților și lectorilor Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” care au semnat, la rândul lor, o scrisoare deschisă prin îşi exprimă public dezaprobarea faţă de gestul rectorului UNATC Nicolae Mandea de a-l susţine pe Valentin Popa pentru postul de ministru al Educaţiei.

Mult mai periculoasă mi se pare concluzia la care un om cu minte în cap, cu cel puțin zece neuroni apți să se înțeleagă între ei (dintre sutele de miliarde de astfel de vinovați pentru gândirea noastră) ar putea să constate că omul politic este de fapt dușmanul comunităților, călăul care nu este obligat să-și arate chipul, să-și recunoască vina de a fi decapitat un nevinovat, individ sau chiar popor, rătăcit pe eșafod sau pur și simplu împins din culisele ”ușilor închise” în față: Luați-l și pe acesta, dacă nu mai aveți mușterii!

Dacă ar fi să judecăm în cheia ceam pierdut și ce am câștigat prin înlocuirea unui ministru analfabet cu un altul la fel de analfabet, tocmai la Ministerul Educației Naționale, logicienii ne-ar spune cu mâna pe inimă că nu s-a câștigat și nu s-a pierdut nimic, totul rămânând în aceeași paradigma de avarie instituțională.

Ministerul Educației are un caracter aparte față de întâmplările incredibile ale guvernelor post-decembriste, fiind de fapt una dintre cele mai aglomerate porțiuni ale intereselor de partid, în special, așa cum întâlnim freamăt și gălăgie și în scuarul de la Ministerul Sănătății, aceste două ”priorități naționale”, invocate la motivarea alocării de resurse semnificative.

Iată că, de această dată, sporul de vizibilitate devine el însuși un atac violent la adresa celor care nu sunt în stare să recunoască cât de nepregătiți sunt ei la comunicare. Cât de izolați au trăit ei ”școlarizându-se” în cel mai mioritic mod posibil, acceptând culegătorul de folclor din zonă ca fiind scuza cea mai evidentă a inculturii.

”Nu mă luați cu de-astea! La noi majoritatea spun ”pamglică”, iar eu (fiind de pe-aicea nu venit de aiurea, adus de Soros în valiză) voi spune până ce mor ”pamglică”. Doar cârcotașii spun că nu sunt bun la Educația Națională pentru că fac dezacorduri cu duiumul! Aș vrea să-i văd și pe criticii mei cum se bâlbâie, cu uriașa sarcină a responsabilităţii de a fi ministru în spate! Atunci vor vedea cât de mult te încovoie o simplă semnătură, pe care, în altfel de condiții, o exersai pe felicitările de Crăciun sau de Paște, fie pur și simplu pe lucrările administrative de la Universitate, unde toți știau că dacă tai o ”pamglică” țin în mână un capăt de țară tricolor, iar dacă mă bâlbâi printre dezacorduri e semn că sunt emoționat, că ”am simțitorul naturel

Al treilea Guvern PSD-ALDE este în măsură, după cum s-a observat deja și în practică, să ne ofere liniște și armonie, cu atât mai mult cu cât există deja o expertiză a nepăsării, exersată în numele guvernării pe scena politică parlamentară, după desenul ”câinii latră, caravana trece”. Dacă vom parafraza această zicere vom deveni și mai expliciți atunci când vom conchide că: ”strada huiduie, guvernarea e bine mersi, văzându-și de-ale ei”!

Acesta este secretul nefast al democrației. Chiar dacă cum ne-a atras atenția Sir Winston Leonard Spencer Churchill  a reușit să ne scoată din entuziasmul nefast al timpului prezent și să ne așeze pe fiecare la locul cuvenit, arătându-ne că un lucru imperfect poate fi la urma urmei soluția mulțumitoare pe moment. Spunea Churchill, între două fumuri de trabuc: ”democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”. Aceasta este șansa noastră de a înțelege de ce Valentin Popa a ajuns ministrul Educației Naționale, în Guvernul Videle, în timp ce a iritat esența democrației noastre, atunci când suntem nevoiți să ținem cont de valoare, cât totul, dar absolut totul, inclusiv rotocoalele de fum (scoase pe gura țuguiată a prim ministrului britanic pe timp de război) trebuie raporta la unicul sistem de referință valabil prin performanțe, acela fiind cel axiologic.

Și pentru că am amintit și l-am citat pe strategul britanic din cel de-al doilea război mondial, nu pot să nu mai citez ieșirea din scenă, fie chiar și a lui Valentin Popa: ” „Nu râde niciodată de prostia altuia. Ea este şansa ta.” Astfel putem admira în plină Lună albastră apele tulburi ale limpezimii

ADI CRISTI

.