O CANĂ CU APĂ ȘI O COAJĂ DE PÂINE

Prietenul la nevoie se cunoaște. În timp ce de prietenii îl rogi pe Dumnezeu să te ferească, de  dușmani încerci să te ferești singur. Ei sunt mai direcți, cu mișcări previzibile, cu intenții declarate, cu scurtătura gravă, activă, antrenată a fi periculoasă încă de la primul contact vizual. Dușmanii fiecăruia dintre noi, de cele mai multe ori, vin pieptiș, frontal, agresiv, fără a mima atacul. În cinstea lor s-a spus că, de regulă, înfrângerea face parte din sistemul de rezistență pe care se ridică posibila victorie. Aceasta e magia acelei normalități fără de care nu am mai fi… anormali. Relativitatea observației își consumă gradul de spectaculozitate exact în momentul în care ni se pare că am atins limitele sublimului. Suntem aceeași, chiar dacă, din exterior priviți, părem a fi cu totul alții. Este adevărat, alta ne este fața atunci când suntem supuși și alta când ni se strâng pomeții de bucurie, de plăcere. Înfrângerea face din noi un câmp minat, dar atent, precaut, în timp ce victoria nu aduce nimic bun următorului pas, fiind diluat de excesul de festivism, entuziasm, deconectare de la tensiunea creatoare, ce a permis atingerea scopului propus.

Și, totuși, de ce nu adulăm înfrângerea, dacă tot este ea atât de benefică tensiunilor interioare ale lucrului urmărit, rămânând la urma urmei, niște exaltați ai victoriei?   Poate și pentru că suntem, cu sau fără voia noastră, niște imperfecți. Niște superficiali, pentru care strălucirea oglinjoarelor și ale mărgelelor viu colorate, valorează mai mult decât cărbunele pământului, decât starea de putrezire a Naturii, întru redeșteptarea și regenerarea ei.

Este mult mai ușor și mai simplu să aplauzi, decât să sapi în Muntele de Sare. Este mult mai ușor să ai mâinile curate, probă decisivă a neimplicării în tot ceea ce murdărește, dar te scoate la lumină, te face să-ți abandonezi principiile estetice, dar te menține viu și implicat. Viu și responsabil de greșelile tale, pentru care ești pregătit să dai seamă. Ești pregătit să înveți din ele, să nu le repeți, dar și care poate fi drumul cel bun, drumul care te scoate la lumină.

Acest timp de paradox nu-ți vrea răul, dar nici binele, în condițiile în care tu exiști sau nu, din inspirația  altora. De mult individul nu-și mai aparține sieși. Dependența de realitatea imediată te face să crezi că alții vorbesc pentru tine, că alții lucrează pentru tine, alții trăiesc pentru tine. Tu ești doar acel ”cap de locuitor” folosit pentru analizele nivelului de trai, de exemplu, acolo unde totul este raportat la medie, când te poți regăsi sau nu în partea pozitivă sau negativă a evoluției. Tu, ca individ, ca personaj real, nu mai contezi, doar media este balanța după care se înclină viața ta, cea de toate zilele, fără ca rezultatul să aibă legătură cu cea ce simți, cu lipsa ghetelor din picioarele tale desculțe, fiind condamnate a simți în direct zăpada de sub tălpi sau, din contra, căldura blănurilor cu care ai reușit să te îmbraci într-un astfel de anotimp, atâta timp cât nivelul de trai pe cap de locuitor te ridică peste media statistică.

O astfel de analiză nu te ajută la nimic, cu atât mai mult la găsirea unei soluții salvatoare. Ea este bună doar pentru lamentațiile sterile, cu ajutorul cărora te poți pierde în necunoscut. Mult mai necesare ție, într-o astfel de situație limită, ți-ar fi revolta și determinarea de a te face auzit, de a-ți asuma pe cont propriu toate relele societății, cu predilecție cele izvorâte din versanții clasei politice actuale, singura în măsură să decidă care să-ți fie soarta, alta decât aceea crudă și nedreaptă de care oricum beneficiezi de la naștere. Românii dacă sunt blestemați de ceva, atunci acesta ar trebui să le fie blestemul: ”Să se fi născut, indiferent de regimul politic, într-o conjunctură nefastă”. A existat din începuturi încurajarea ”descurajatoare”, fără utilitatea necesară pasului înainte: ”Ferească Dumnezeu de mai rău”, cu ajutorul căreia s-a atins paroxismul de a blestema întru negare tot ce mișcă pe lângă noi, chiar și numai pentru că, ochii care nu văd te lasă să crezi că ”ceea ce nu se vede nu există”. Așa s-a ajuns astăzi să nu vedem că o ducem mai rău decât am dus-o înainte de 1989, că țara merge prost,din ce în ce mai uniform accelerat, că nu ne mai găsim umbra, chiar și numai pentru că noi credem că mergem într-o direcție, când de fapt de mult suntem pierduți în deșert, sau pe banchizele polilor, neștiind dacă e vorba de cel de la Sud sau de la Nord.

Toate acestea încearcă să ne strige pe nume, să se regăsească în reflexele noastre, să-și regăsească părinții, stăpânii sau pur și simplu străinii, cărora să le ofere o privire fugară, cum în alte dăți se mai oferea o cană cu apă și o coajă de pâine.

ADI CRISTI