24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Liana Saxone privește adânc pânza albă de pe șevalet
părându-i-se o mai veche cunoștință.
De fiecare dată când se pregătea să picteze încă o veșnicie
avea această senzație de déjà vu: parcă s-au mai întâlnit undeva
cândva, în această lume sau în celelalte…
Oricum, întâlnirile nu erau imaginare așa cum
nici urma penelului nu era doar vopsea ci și mult suflet…
Multă trăire în care pigmentul primea
strălucirea sensibilității strecurată în culoare
dar nu pentru a o dilua, ci pur și simplu pentru a o împrieteni cu aștrii,
cu tăcerile dintre cuvinte:
Păduri arse, copaci singuratici, Copacul ei
Copacul meu, Pădurea Carmel
Flori așezate pe scaun, Ferestre deschise, Uși dezmembrate,
tihnă, lumină și întuneric
frumusețe strecurată în flori, singurătate,
culori vii îmblânzite în hamuri de alb și de gri
Întoarcere de la câmp, Măslinul
(din care s-au luat frunzele de laur),
și peste toate
ochiul de fântână adâncă, de stea săpată la rădăcină
o lăsau pe Liana Saxone să ne privească
ca printr-un ochean plin de îndepărtări
și mai ales de îmbrățișările noastre
hulpave și mari iubitoare de artă.
În camera artistei
păstrată de rigorile unei odăi
simplitatea ne poartă de mână
să nu deranjăm ordinea lucrurilor
printre care se aude tot timpul un murmur de izvor carpatin:
”Liană, Liană / îți ții inima-n palmă / și păsări o ciugulesc
și soarele o despletesc / vezi cântecul cum te coboară
prin culorile tari / povestioare de vară
și în culorile blânde / ce aduc apusul în seară
și pe tine te ține / de mijloc când te coboară
pe pânza ca o boltă stelară / în care pictura te privește-n afară
Liană, Liană / te-ntinzi peste lume
mlădioasă ți-e forța / ce poartă-același nume
pânzele astfel pictate / de țin răstignită
cu mâinile pe nemurire fixate
Ca o liană / cuprinzătoare de tot
Liană, Liană
ne ții răsuflarea în palmă
și păsări o ciugulesc / și soarele o despletesc
vezi cântecul cum te coboară
prin culorile tari / povestioare de vară
și în culorile blânde / ce aduc apusul în seară
și pe tine te ține/ de mijloc când te coboară
pe pânza ca o boltă stelară / în care pictura
te privește-n afară,,,
Acolo unde se mai vede / Pădurea Carmel fumegând
și zarea pe care Haifa se stivuia ca într-un joc de cuburi
rând peste rând…
cu orizonturi suprapuse / cu aerul acela sărat
numai bun de pus amintiri la păstrat…
Liana, Liana
ești Saxone și Horodi
atât cât să-ți ridici strămoșii
prin roșul de rodii
ca într-o coridă primești salutul toreadorului
căruia i-ai dat batista
chiar dacă taurul te cunoaşte și îți face cu ochiul
Aștepți ca orice neînțeles
(care își trimite singur scrisori la Post Restant)
Aştepţi să fii strigată pe nume și invitată la ghișeu:
- Liana Saxone Horodi ați mai primit o scrisoare. O ard sau vi-o citesc?
- Ardeți-o, căci de citit… nu mai avem timp să dăm explicații.
Să fie fumul și cenușa urmarea firească a celor care se întreabă
”De ce copacii mor în picioare”?
- De aia, mor copacii în picioare!
De ”cal maro”, ar pune prietenul tău Nichita Stănescu
”de Arpagic” ar spune prietena ta Ana Blandiana
și fiecare din prietenii tăi ți-ar spune versiunea lor
Și eu îți spun versiunea mea:
Copacii mor în picioare de varice
sau de plictiseală, de nerăbdare sau
de istovirea pensonului
sau a cuțitului răscolitor de culoare prin tainele geniului
de cezanne, picasso, chagall, brauner, iancu, elron, briss, saxone…
Liană, Liană / cartea aceasta / te ia în seamă
cum doar oglinda mai este în stare / să scoată din tine Muntele de Sare
zâmbetul tău răscolitor / să dea nopții culoare
și zilelor să le ofere, în trecere, o floare.
ADI CRISTI
