24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Nașterea presei postdecembriste a venit ca o necesitat,e nu neapărat de exprimare, cât mai ales de informare. Să afle individul ce se întâmplă cu el, de această dată din mijlocul evenimentelor. Nu putem ignora locul din care veneam, după aproape jumătate de secol de ”nu văd, nu aud, nu vorbesc”. Era pentru prima oară când fiecare din noi aveam libertatea opțiunii, de a selecta ceea ce dorea să afle, dintr-o mare masă de informații, lăsate să circule printre noi, libere și de necenzurat. Zvonurile deveneau instantaneu știri credibile, doar dacă ele erau repetate și întărite de jurăminte specifice formulei ”să moară mama dacă te mint”. Erau vremurile dezmorțirii, prinderii gustului de a ști, de a prinde gustul senzaționalului, de a fi interesat de ”găinile care nasc pui vii”, știre apărută pe atunci în Evenimentul Zilei, din subredacția ieșeană a acestui cotidian național, aflată sub conducerea lui Daniel Condurache, cel care astăzi poate fi numit fondatorul presei postdecembriste. Știrea în sine, dincolo de absurdul ei, descoperea acea forță magnetică de a atrage, de a lua ziarul de pe tejghea, de a egala definiția senzaționalului în presă, cel care se va dovedi cel mai bun vânzător de ziare sau de minute în ratingul televiziunilor. Când va ajunge să predea la facultate jurnalistul, pe baze științifice, academice, Daniel Condurache va sesiza că acel pui viu născut de o găină făcea parte din structura de rezistență a știrii: Dacă un câine mușcă un om, putem vorbi de un fapt, banal, cotidian. Dacă un om mușcă un câine atunci avem o știre senzațională, căutată și preluată de toate agențiile de știri din lume. Avem, ceea ce mai târziu, mai înspre zilele noastre, s-ar numi breaking news !
Revenind la marile tensiuni ale primilor ani, în care libertatea a început să ne ofere ceea ce nimeni dintre noi nu ar fi putut duce singur în spate, presa a ajuns să fie prima și mai apoi singura șansă a cetățeanului să se simtă apărat de cineva, să afle și mai ales să-și explice cum merg lucrurile în capitalismul acesta (de care noi, și părinți noștri de dinainte de 1989, am tot fugit ca dracu de tămâie. Lipsa de mișcare, gândită de strategii ”socialismului multilateral dezvoltat”, era de fapt una din marile protecții ale regimului comunist, de a izola pe cât posibil masa de manevră care era reprezentată de poporul muncitor de acele influențe nocive ale capitalismului, garantul drepturilor și libertăților omului, a respectului față de valoare în special. Valoarea, fundamentată în sistemul axiologic, era singura matrice responsabilă de progres, față de care nici o altă ingerință nu ar fi putut reașeza ierarhia.
Veniți dintr-o lume a arbitrariului, a bunului plac dominat de vrerea liderilor comuniști, ne-a devenit din ce în ce mai greu să înțelegem cum funcționează o lume în care marea majoritate a definițiilor (sub aspect teoretic) ne erau cunoscute, doar că aplicarea acestora s-a dovedit să fi avut efecte contrare. Libertatea era încurajată prin lipsa de libertate, dreptul fiecăruia de a ști, era amputat de formulele cu cât știi mai puțin, cu atât trăiești mai mult. O zonă de epurare, de limpezire a acestor potențiale conflicte, era aplatizată de misiunea pe care și-o asumau Partidul unic conducător, de ”a fi în toate cele ce sunt”, astfel încât poporul român să fie protejat, să i se dea tot ce are nevoie, de la locul de muncă la casă, de la butelie de aragaz la Istoria literaturii române, de George Călinescu, carte reeditată după 40 de ani de tăcere. Partidul și-a asumat toate sarcinile ce-l priveau pe simplul cetățean să înţeleagă proprietatea, drepturile și libertățile omului, pe care România le-a recunoscut, fiind chiar semnatara în 1948 a Declarației Drepturilor și Libertăților Cetățenești, la Liga Națiunilor (actuala ONU). Cu toate acestea marile suferințe ale poporului român au fost, timp de 44 de ani, legate de astfel de interpretări abuzive: Da recunoaştem că trebuie să fii un om liber, să ai posibilitatea de a vorbi, de a fi informat, de a-ți exprima liber o opinie, recunoaștem că ai dreptul să ți se garanteze proprietatea, să fii parte din întregul oamenilor liberi de pe planetă, doar că aceste recunoașteri să se facă într-un cadru organizat, să nu fie înțelese greșit, să nu cumva să existe derapajele acelor ce se vor dovedi a fi dușmanii poporului, a acelor spioni ai imperialismului capitalist, gata oricând să ne distrugă cea mai bună orânduire la care omul a putut visa, orânduirea socialistă, singura care și-a asumat rolul de a avea grijă de destinele poporului, numind-o chiar, simbolic: Grija părintească a Partidului!
De fapt după 22 decembrie 1989 românii au început să înţeleagă ce este adevărata libertate. Atunci li s-a oferit un nou concept despre viață, acela al lui descurcă-te singur: ”Ești liber să faci tot ceea ce-ți dorești! Privește-ți viața în ochi și fă ceea ce-ți spune inima și rațiunea”. Faptul că după entuziasmul libertății, câștigate cu jertfa nevinovaților, a urmat una dintre cele mai mari însingurări, necunoașteri, nepriceperi cetățeanul s-a trezit din nou hăituit, de această dată nesigur zilei de mâine. Din acest moment intervine, ca singur aliat în noile sale lupte existențiale, presa, a cărei misiune a început să fie definită, din ce în ce mai clar, să țină sub lupă activitatea noilor guvernanți, a clasei politice care prin lege a fost scoasă în față și responsabilizată cu misiunea de a reprezenta interesul național, dar și cetățeanul, singurul vinovat de configurațiile majorităților parlamentare. (va urma)
ADI CRISTI
