24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Anul 2005 a fost anul blestemului la români. Mult mai acut, mult mai vulgar, mult mai agresiv, acest blestem s-a numit Traian Băsescu, președintele jucător, forța nefastă care nu a reușit să mute munții din loc, ci pur și simplu ne-a mute pe noi din țara ”gurii de Rai” și a ”piciorului de plai”. Respectând universul metaforei, păstrându-ne în înțelesul ei, putem spune că veritabilul animal sălbatic din politica românească a reușit să ne tragă fiecăruia în parte câte un picior de plai direct în gura de Rai, lăsându-ne să fluierăm a pagubă nouă ani de băsesciadă.
Traian Băsescu a fost cea mai dură și mai cruntă încercare pe care românii au fost obligați să o poarte, cum alte popoare purtau cu ele însele urma securii sau a glontelui, urma păstrată pe trupul sclaviei și, mai ales, reflexele încovoierii ori de câte ori prin apropierea lor se auzea un tropot de cal.
Nu știu dacă acest singular ”președinte jucător” a fost o provocare divină, o lecție din șirul lecțiilor primite de Iov, pentru a-i fi verificată la maxim puterea credinței în Dumnezeu. Ceea ce știm însă, acum, după ce stricăciunile comise de aroganța, fariseismul și vanitatea otrăvită, înseamnă de fapt pedeapsa pe care poporul român și-a însușit-o, cum se mai strânge la piept copilul bolnav sau cum copii iartă greșelile părinților lor, prădați întâmplător de clipele de rătăcire.
Anul 2005 a fost și anul separării apelor, anul limpezirii, anul dezvelirii adevăratelor chipuri ale trădării, căci nu putem să ignorăm mai departe cine sunt de fapt cei care au reușit să captureze Puterea și să o facă mai apoi să lucreze cu toate pânzele sus în favoarea celor aflați la putere, a celor pentru care mandatul prezidențial avea nevoie de o garanție a continuității, împinsă la maximul constituțional. De fapt, Traian Băsescu a câștigat în 2004 și al doilea mandat de președinte, pe care avea să-l înceapă în 2009, înrădăcinând din prima zi de Cotroceni un anume statut, acele al președintelui jucător, cel care știe să forțeze legea la maxim, uneori chiar să-i dea o nou interpretare în favoarea dorințelor sale.
Principala grijă a lui Traian Băsescu a fost aceea de a-și aduna prietenii din mass media, cei care i-au fost sprijin în campania electorală, dar nu pentru a-i felicita și a le mulțumii, ci mai ales pentru a-i selecta, o parte întru păstrare și alta pentru nimicire. Traian Băsescu a descoperit metoda eradicării celor de care s-a servit într-un anumit timp și care au devenit la un moment dat ineficienți intereselor sale, drept pentru care aceștia erau fără prea multe regrete nimiciți! (Vezi cazul lui Sorin Roșca Stănescu, fostul director de la Ziua).
Mai mult argintul viu de Cotroceni nu a ezitat să sară la gâtul personajelor principale ale opoziție, dar nu pentru a le speria, ci pur și simplu pentru a le sfâșia gâtul. Întâlnim în aceste salturi fatale pe Adrian Năstase și pe Dan Voiculescu, ambii politicieni fiind pur și simplu băgați la pușcărie, după o seri de procese care încă mai sfidează și azi așa zisa independență a Justiției, decodificată de președintele jucător sub semnul ingerințelor politice, astfel încât, de această dată, judecătorii să nu mai tremure în fața politicienilor, iar politicienii (doar cei aflați în opoziție) să înceapă să de seama pentru acuzațiile de corupție, devenite principala prăpastie în care Traian Băsescu a aruncat timp de nouă ani pe toți cei care ridicau glasul la el. O parte din presa rămasă să-l slujească și ca președinte jucător și personalitățile culturale (gen Gabriel Liiceanu și Mircea Cărtărescu) devenise atât de performantă încât reușea să-i ofere o vizibilitate maximă, punându-i în valoare bădărănismele sub forma cuvintelor de duh, defectele ca semne de atracție populare, iar gesturile sale specifice docurilor și orturilor lumii, exemple strălucitoare de păstrare a simplități și a omului din popor, atribute pe care Traian Băsescu începea să le valorifice zi de zi. Presa începea astfel acțiunea de manipulare, de redare a culorii verzi, de exemplu, chiar dacă totul era roșu. Acest exces de daltonism era acoperit de mitul omului sincer, dispus să spună lucrurilor pe nume. Această nonșalanță doare, este de fapt o rană deschisă, așa cum a durut tăierea salariilor cu 25% și a veniturilor cu 40%, în luna aprilie a anului 2010, atunci când Traian Băsescu a dat dovadă de cel mai mare cinism posibil, gândind că va salva România din criza economică ce începuse să bântuie Europa,, sacrificându-i poporul !
Acea parte a presei băsiste s-a decredibilizat puternic, fără nici o șansă de a-și mai reveni, așa cum și Traian Băsescu este astăzi condamnat la o părăsire generalizată, pe toate fronturile (politic, dar și popular).
Acesta este cadrul în care presa, în general, a început să-și schimbe atitudinea și mai ales să-și schimbe înțelegerea sensului de a fi la dispoziția cititorului. De fapt, presa a început să țină locul mârlanului de cartier, a procurorului, judecătorului dar și a călăului, definind la modul direct aceste substitute ale mass media.
ADI CRISTI
