24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Pe când ne pregăteam să ieșim cu mic cu mare din case, să întâmpinăm ghioceii la margine de orașe, numai ce simțim fiecare pe ceafă o ditamai palmă a gerului siberian cum ne taie respirația, înghețându-ne sufletul sub diferite forme dictate de visele noastre destinate sosirii primăverii: unii erau cu mâinile contorsionate a îmbrățișare, alții cu gâturile alungite înspre dezrobitorul sărut, pentru ca parte din cei cu talpa ridicată deasupra pasului să încerce plutirea din interiorul saltului, exersată prin zbor.
Impactul poate fi apreciat ca fiind același cu cel sugerat de ieșirea din saună și intrarea imediată în camera de congelare. Aveam nădejdea că la finele lunii februarie putem trăi speranța pe viu de a ne apropia de primăvară cu buchețelele de ghiocei în mână, încercând chiar să ne numărăm supraviețuitorii, așa cum se făcea ori de câte ori florile sub formă de clopoțel sunau adunarea, ieșirea la viață, descălecarea noului ciclul al vieții.
Tulbure sunt vremurile și realitățile meteo, căci altfel nu ar fi putut fi întâmplările de afară, atâta timp cât starea noastră interioară continuă să fie provocatoare de vijelii, viscole, căderi masive de zăpadă, geruri din încordarea cărora crapă toate pietrele.
O astfel de provocare, trebuie să recunoaștem, nu este o premieră, ea putând fi receptată ca eveniment extrem, ieșit din firescul anotimpului, așa cum tot ieșite ar trebui să le înțelegem că sunt acele ierni fără zăpadă, fără viscole, fără geruri, ierni care trec aproape neobservate, în tăcere, pe nesimțite, asemenea unei pierderi de memorie. Atunci avem standardizată o exclamație de genul: Iarna anul acesta a fost într-o după-amiază a unei zile de joi ! Iată de ce cred că pe noi durerea și suferința fizică ne stimulează memoria, zbaterea și imaginația cu ajutorul căreia încercăm să exersăm latura supraviețuirii. Avem, înainte de toate, avantajul detașării, eliberării obsesie de a fi la dispoziția celor care ne influențează ritmul vieții, cadenței cu ajutorul căreia ne auzim respirația pusă în folosul comunității. Suntem mai presus de orice bănuială că dincolo de noi există o altă viață, astfel încât așa s-ar putea explica de ce nevoia de dualitate ne face să fim atât de obsedați de lumile paralele, de statul paralel, de călăii care ne vor capul cu orice preț, doar pentru ca ei să-și facă din acest preț adevărata lor mulțumire sufletească: Sunt și ei buni la ceva, chiar dacă acel ceva este de fapt spaima pe care o propagă asemenea gerurilor ce vin peste noi din Siberia!
Și, pentru ca acest măcel al copitelor viscolelor să nu fie singurul dezastru, mai trebuie să ținem cont de celălalt măcel al omului politic, scăpat din meandrele concretului deasupra vinovăției noastre. O șleahtă de neisprăviți încearcă să-și apere obsesiile lor și pe ale altora cu apucături violente și degradante spiritului, terfelit și înjosit chiar de ei, doar pentru a fi singurii care au dreptate, care știu că adevărul nu poate fi exclusivist, că legea oricât de fermă ar acționa ea, tot mai are complexul interpretărilor, dar nu într-atât încât să reușească nefirescul de a fi împotriva acelor principii călăuzitoare, de a da vinovăției dreptul la apărare, fără însă ca să-l culpabilizeze pe cel nevinovat, pe cel care într-un astfel de proces intră cu statutul victimei, nedreptățitului, căutătorului de dreptate în fața legii.
Gestul, firesc de altfel, al lui Tudorel Toader, ministrul Justiției de a pune ordine într-un domeniu în care dezordinea a scos la iveală grave deficiențe de natură managerială, dar și penală, a aruncat în aer liniștea străzii, spațiul în care în ultima vreme s-au adunat ”spiritele încinse ale noii orânduiri”. Deja, în această realitate, vorbim de un altfel de limbaj, de o altfel de atitudine, de speranțe și gesturi motivate de un alt tip de rațiune, în care pragmatismul poate să îngenuncheze orice alt principiu moral, dacă acesta nu face parte din capacitatea aproapelui de a fi deschis la adevărurile desprinse (asemenea abțibildurilor) din spațiul virtual, din această imposibil de măsurat junglă a noii civilizații. O civilizație care ne poate despărți de tot ce este tradițional, obligându-ne să acceptăm valori ce au în componența lor și ceea ce noi numim astăzi nonvalori, cum de altfel suntem obligați să vedem că sistemul axiologic după care ne-am construit țara își pierde din substanță, profunzime și amprenta sa inconfundabilă care încă ne mai conservă criteriul valorii ca fiind singurul cu ajutorul căruia reușim departajarea.
ADI CRISTI
