Vorbim din ce în ce mai mult de dușmănie. De îndemnuri la violență. De a da la cap dușmanilor noștri, care nici acum, după 29 de ani de la eliberarea de sub jugul dictatorial, nu am reușit să ne obișnuim cu ideea că ei ar putea să ne fie doar adversari. Tot timpul am avut în fața ochilor dușmanul politic, de scară, de cartier, de piață publică, de opinii. Niciodată nu am reușit să construim proceduri de dezbateri care să depășească mesajele de pe pancarte, în care ironia și umorul au rolul vizibil de bășcălie, de a lua în derâdere pe cei împotriva cărora noi suntem îndemnați să luptăm, să le dăm la gioale și la mir, căutând astfel să ne demonstrăm nouă înșine că avem dreptate, că de partea noastră este firescul adevăr. Această tensiune, sub care luptăm de mai bine de un sfert de veac, este de fapt singura care ne animă, singura care ne luminează, așa cum tot ea este singura care ne electrocutează, prin răutățile gratuite pe care le împroșcăm în mediul înconjurător, asemenea unei pompe specializate în a stropi cu otravă mediul vegetal, chipurile, pentru a ne păstra Natura în afara dăunătorilor.
Nimic nu s-a schimbat din momentul exploziei eliberatoare, din acel moment fatidic în urma căruia ne-am regăsit libertatea și demnitatea de a fi om, este adevărat dezorientate de suflul deflagrației, dar pentru prima oară vizibile ”în carne și oase”, cu o identitate proprie. Atunci am înțeles că singurătatea noastră a fost tot timpul acompaniată, chiar dacă din umbră, de aceste valori tot timpul însoțitoare și complice cu actul nostru de revoltă prin tăcere sau chiar de revoltă asumată împotriva lanțurilor care au ajuns atunci să ne învețe că de fapt acesta este cordonul nostru ombilical de care depindem, prin care ni se pulsează picătura de viață, este adevărat, condiționată de tot felul de înțelesuri greu a fi atunci decodificate. Și, totuși, încă din imensa bucurie a ultimelor zile ale anului 1989, cu libertatea și cu drepturile noastre de cetățeni liberi la purtător am simțit cum aceeași frică de autorități de până atunci, începe să se strecoare în fiecare, de această dată orientată spre ziua de mâine: ”Eu cum mă voi descurca”? Ce înseamnă îndemnul ”Descurcă-te singur! ?” Din acest punct, din această fisură au început să iasă neîncrederea și suspiciunea, astfel încât astăzi, la aproape 30 de ani de la pulverizarea regimului comunist în numele libertății de a fi și de a exista să ne trezim în situația unei totale lipse de încredere în cei care urlă sub clar de Lună, că ei sunt chemații, că ei sunt salvarea noastră, că ei vorbesc și înfăptuiesc în numele nostru, așa cum din vechiul putregai s-a tot așteptat (jumătate de secol) să se nască omul nou. Omul nou, spun cei care ne conduc astăzi, este de fapt omul care îl întâlnim pe facebook, în spațiul online, în care dimensiunile sunt altele, așteptările sunt altele, soluțiile la problemele noastre sunt altele. Trebuie să recunoaștem că, din ce în ce mai mult, nu prea mai contează majoritatea tradiţională, obținută prin votul universal, liber exprimat. Deja alte majorități, mult mai dinamice, mult mai agresive sunt cele care pun presiune pe nevinovații noștri conducători, în măsura în care aceștia sunt victimele sigure ale matricei puterii, în care presiunile nu au absolut nici o motivație cu ceea ce se întâmplă în terenul de joc. Este ca și cum am acuza o lipsă acută de aer într-un spațiu vidat. Evident că nu este aer, evident că acuzele noastre sunt redundante. Evident că doar acest tip de lamentație nu ne ajută la nimic. Este urgent necesară o schimbare de paradigmă. Nașterea unei noi atitudini, care să nu ne mai separe, care să nu ne mai înstrăineze unul de celălalt, care să facă din noi o masă prietenoasă și nicidecum un corp de armată. Ideea de dușman ar trebui să fie îndepărtată din mentalul colectiv. Îndepărtarea să nu se facă prin a o ascunde, a o dosi, a o întemnița, ci pur și simplu prin a o descompune în părți componente, din care să scoatem furia și setea de răzbunare, astfel încât din componentele care rămân să reușim să modelăm forme noi de înțelegere, bazate pe acel dialog de idei care astăzi lipsește, chiar în interiorul familiei, fie că vorbim despre o familie politică, despre o familie a acelorași interese sau pur și simplu de tradiționala familie, la rândul ei divizată, maltratată de îndemnul dușmăniei, de a da la cap, de a nimici, de a distruge, de a călca în picioare, asemenea atacurilor popoarelor migratoare.
După acest succint comentariu, putem să ne inspirăm din exemplele zilei și să ne întrebăm: ”De ce centrul urăște și desconsideră periferia?” – fără nici un motiv plauzibil, decât acela din care nu înțelegem nimic în afara vanității conducătorilor politici, de a se lua singuri în seamă, doar pentru că au ajuns conjunctural la kilometrul 0 al țării, fiind îndreptățiți, cred ei, să decidă cine trăiește și cine moarte, pentru că …”iaca așa vor mușchii lor”!
ADI CRISTI,