24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
După ce iarna ne-a luat la tocat mărunt, cu viscole și geruri greu de povestit, iată că nici primăvara nu se lasă mai prejos intrând cu puhoaiele de apă în tot ce părea să fi fost proprietățile oamenilor gospodari, străzi și chiar comunități întregi, de la semnul rutier de intrare și până la cel de ieșire din localitate.
O altă pedeapsă avem de ispășit, cum nici măcar credința lui Iov în Dumnezeu nu a fost într-atât măsurată pe cât ne este dat nouă să îndurăm și de la unii, dar și de la alții. Ne bate Dumnezeu pentru greșelile noastre și ale greșiților noștri, dar parcă mai rău ne lovește soarta lăsa la îndemâna conducătorilor, care din iluștri au devenit niște ”rupți în cur”, puși pe mare și continuă căpătuiala. Avem sau nu avem dreptate, ei tot timpul vor ca nedreptatea ce ni se face să fie pentru ei sfânta dreptate, fără ca dreptatea care ni se mai picură și nouă din când în când să ia de la ei o firimitură. Dacă e să se majoreze ceva primesc, să li se majoreze și lor (ba chiar întâi lor și cu procente semnificative și speciale), pentru ca, dacă le mai rămâne timp, chef și interes, să mai scape cu țârâita și prostimii un leu, doi, fără a ieși din îndemnul Leanei: ”Mai dă-le Nicule 10 lei, că-s tare hămesiţi și violenți!”
Această stare ne face să mergem din revoltă în revoltă, din nemulțumire în nemulțumire, fără să ne da seama că de fapt noi nu facem altceva decât să ne dăm singuri șuturi, exact acolo unde conducătorii noștri au pantalonii rupți. O stare nefirească de revoltă, de autoflagelare, încearcă să ne garanteze că s-au luat toate măsurile posibile și imposibile de a contracara nemulțumirile maselor, de a îndrepta lucrurile astfel încât ”astfel de derapaje să nu se mai întâmple”. Să nu mai existe! sau citind din clasici: ”Să nu se mai existe, tovarăși!”
Revenind la dezlănțuirea apelor nu putem să nu ne întrebăm:De ce din nou avem inundații, de ce mai bine de un sfert de secol nu am reușit să stăpânim apele, să ferim localitățile, gospodăriile de parcă inevitabilele inundații, viituri, puhoaie, revărsări de ape ar fi de neoprit, de neevitat, ar intra în categoria blestemelor, a gesturilor implacabile ale lui Dumnezeu: ”Na, calicilor, ia de aici!”. Și noi, calicii, trebuie să luăm de unde ne spune Dumnezeu că are ceva rezervat pentru noi, gândind de fiecare dată nu că ne vom bucura, ci pur și simplu ne vom îndestula cât, de cât, să simțim, dacă nu huzurul celor aleși, un mai puțin rău decât ne este, în general.
Se poate descoperi o legătură intrinsecă între pedeapsa lui Dumnezeu și pedeapsa Conducătorilor, chiar și numai pentru că Dumnezeul Nostru nu ezită să ocolească pe cei care ne conduc, îndreptându-și corecția cu precădere asupra prostimii, a celor săraci cu duhul, a gloatei, care, în accepțiunea sa, joacă rolul turmei ce trebuie mânată, altoită și ferită de ceea ce în viața de zi cu zi se numește păcat, fie că vorbim de păcatul trufiei sau al înavuțirii, de pe urma căruia creștinul (și nu numai) simte că este mai presus decât aproapele său, găsindu-se singur în apropierea lui Dumnezeu. Acesta este marele păcat pe care Tatăl Nostru nu ni-l poate ierta, fără ca și noi să fim iertați atunci când ne găsim a avea aceleași pretenții pe care le au conducătorii noștri, când vine vorba de înavuțire. Adică cum, mă prostane, te crezi egalul meu? Vrei să ai și tu ceea ce de-abia reușesc eu să adun, dacă nu pentru o viață, atunci cel puțin pentru zece de acum înainte? Nu te uiți câte rubedenii sug din degetul meu de mi s-a deformat arătătorul într-atât încât în locul punctelor cardinale arătă înspre burțile lor sub formă de dirijabile!
Stai și te întrebi care este pedeapsa mai mare? Dojana lui Dumnezeu sau grobianismul Aleșilor, tulburători prin inconștiența lor debordantă?
Evident că lupta cu urgiile Naturii ne adună, fără să vrem, umăr lângă umăr, dovedindu-ne încă o dată care are putea fi forța noastră de dincolo de vanitățile distrugătoare. Nu ne ucidem dușmanii cum îi ucidem pe cei de lângă noi, pe aproapele nostru, întruchipând răul care ne devoră, când în fond nu este altceva decât imaginea deformată a unei realități bolnave, greu de pătruns, greu de adus înaintea celor mai sincere dezbateri. Avem sau nu avem dușmani? Suntem sau nu suntem adversari? Există sau nu există nevoia unei dezbateri reale de idei, subordonată sistemului axiologic, singurul sistem de referință care contează? Deja cuvintele ne copleșesc, deja intrăm pe teritoriul limbii de lemn care nu ne mai dă șansa de a fi credibili.
Între noi, plebeii și voi conducătorii există deșertul care contează, deasupra căruia există Dumnezeu, cel care ne dă fiecăruia după merit și mai ales după cât poate să ducă.
ADI CRISTI
