24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Încerc să nu mă las furat de realitatea crudă și nedreaptă în care trăim, să mă feresc, evident conjunctural, de accentele critice care mă împresoară atunci când îmi impun să las timpul să treacă peste mine, fără ca să mă provoace, fără ca să mă dedea replicilor tăioase, comentariilor malițioase despre ceea ce ni se întâmplă. Doar mesajele originale ale Săptămânii Patimilor mă țin de mână, îmi pun palma la gură, mă leagă cu mâinile la spate, mă îngenunchează să nu pot merge, să nu pot să strig, să fiu cât se poate de ferecat, astfel încât să nu mai îngroș numărul celor care își exersează indiferența față de momentele fundamentale existenței noastre, acelea care l-au avut în centrul atenției pe Iisus Hristos.
Am atins astăzi acea nesimțire crasă din care se pare că nu mai putem ieși nici măcar în acele clipe ale vieții când suntem chemați să ne rugăm, să ne detașăm de mizeria zilei, să fim mai presus decât ne sunt ambițiile găunoase, în marea lor parte, atunci când totul se rezumă la câștig. Cine câștigă mai mult? De ce să câștige altul mai mult decât mine? Doar nu sunt mai prost și mai slab pregătit decât este cel de dinaintea mea (sic!) Această ambiție prostească conduce astăzi lumea. O lume mult mai precară, mult mai dezarticulată și lipsită de o minimă morală, așa cum au fost cetățile Sodoma și Gomora de dinaintea Potopului. Dacă în antichitate aveam motivele desfrâului, ca fiind un atac direct asupra minimei morale, fundația necesară construcției viitorului, astăzi nimic parcă nu s-a schimbat, decât poate în profunzime, atâta timp cât desfrâul nu se referă doar la cel carnal, cât mai ales și la desfrâul pragmatic, al câștigului cu orice preț, al acumulării puterii totale care să poată influența la cine să se afle puterea deciziei și mai ales consecințele acesteia.
Urât mai miroase timpul prezent, chiar dacă Iisus Hristos a fost primit cu flori la intrarea sa în Ierusalim. Au trecut 1985 de ani de când Fiul lui Dumnezeu ajunge ultima oară în Ierusalim și florile încă mai au același miros, aceeași bucurie fiind conservată în ochii celor care i-au ieșit în întâmpinarea Învățătorului.
Cu siguranță că nu vorbim despre o nouă minune dumnezeiască, că nu vorbim despre un nou ”Ieși afară, Lazăre!”, ci pur și simplu ne aflăm în mijlocul unui spațiu atemporal, în care scurgerea timpului nu mai funcționează după legile fizice, ci, mai ales, după voința divină, ce poate să se joace cu noi și cu legile noastre așa cum și noi reușim să ne jucăm cu cuburile, ordonându-le după cum ne spune imaginația sau forța noastră creativă.
Într-o astfel de conjunctură suntem la dispoziția voinței divine, astfel încât avem șansa sau neșansa de a vedea de această dată cu ochii noștri cum ni se întâmplă lucruri fără nici o explicație credibilă, logică sau de bun simț. Mâna aceasta nevăzută mai poate fi asumată de Dumnezeu sau poate de cei care se joacă de-a Dumnezeu.
Nu vreau, pentru că am promis, să tulbur patimile Fiului lui Dumnezeu în timpul întâmplărilor lor ca un arc pete timp. Fără nici o reținere voi fi, imediat ce decența și credința mă vor elibera de această reținere astfel încât să încercăm decodificarea acestui mesaj aparent cifrat, dar care devine limpede atunci când îl plasăm în aria de interese hașurată, ca domeniu privat al celui care se comportă asemenea stăpânului incontestabil.
Nimic nu este complicat, chiar dacă în aparență suntem îndrumați să asistăm la unul dintre cele mai neașteptate spectacole de sunet și lumini în spatele căruia ar trebui să vedem nu feeria luminii și sunete, cât mai ales ceremonia de doliu, care ne însoțește pe ultimul drum dictat de destinul nostru mioritic, de clenciul în care, cu sau fără voia noastră, am fost prinși, evident în textul în care ni se explică bunele intenții ale puternicilor, față de viața noastră cea de toate zilele.
Iisus Hristos ne-a învățat despre recuperarea sufletului prin umilința spălatului de picioare, așa cu tot el ne-a învățat despre smerenie și despre mântuire prin rugăciune, despre iubirea dumnezeiască și despre iubirea aproapelui. Ne-a învățat despre bine și adevăr moral, despre dreptate, omenie, toate acestea fiind grupate sub genericul valorile morale fundamentale.
Sărbătorile Pascale intervin astfel în viața credinciosului ca un fel de examen pe care acesta ar trebui să-l susțină în a se verifica dacă el ca individ este pregătit să producă și să respecte aceste valori ale creștinismului, în special.
ADI CRISTI
