24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Să încercăm să pășim în viața reală, viață pe care voit am părăsit-o în preajma și pe timpul sărbătorilor pascale. A fost o voită purificare de cele rele, de lucrurile grețoase ale unei atitudini urât mirositoare, ce poate fi astfel numită încrâncenarea diurnă pe care o avem atunci când pășim afară din casă. Viața ne strânge de gât, ne sugrumă, ca și cum în spațiul public nu mai avem șansa de a respira, de a ne bucura de oxigen ca de un bun colectiv, fără restricție, fiecare consumând după necesități. Unii au plămânii mai mari, alții au nevoie să-și oxigeneze mai mult creierul, alții simt nevoia să respire apăsat, profund, folosindu-se de expirație în totalitate, pentru a-și goli plămânii de aerul viciat, pentru ca mai apoi să respire la fel de profund, beneficiind de acea cantitate de aer necesară și eventualelor țineri de respira
ie, de cele mai multe ori salvatoare.
Ieșind din nou în realitatea care ne răstignește, fără putinţă eliberării, constatăm că regula jocului de mult nu mai funcționează. Suntem blocați în uimirea constatării că doar cei care nu fac nimic, dar absolut nimic (nici în casă, nici pe stradă, nici în funcții, nici în tribune) au acea imunitate a ”lucrului bine…tăcut”. Cu alt cuvinte mult mai directe, doar cei care nu se arată interesați de viața de zi cu zi au libertatea de a fi lăsați în pace, chiar și numai pentru că, în primul rând, ei nu se iau în seamă, ei constată că de fapt nu există, oricât de mult ar suna cineva la ușa sau poarta acestora. Au reușit să inventeze starea de invizibilitate, nu a oricui, ci pur și simplu a mediului în care trăiesc, astfel încât, prin cest procedeu, au reușit să elimine din start un alt posibil sistem de referință, cum ar fi ”capra vecinului”. Într-o astfel de lume nu mai există nici o altă raportare, nici o altă comparație, atâta timp cât iluzia mediului invizibil nu-i oferă personajului șansa de a se raporta la ceva /cineva. El există doar prin el, doar pentru el, doar cu el.
Acceptând această realitate și acest raționament vom avea cât se poate de direct concluziile care ne-ar răspunde instantaneu la întrebările care oricum există, oricum rămân, chiar dacă la o primă vedere ele nu mai au utilitate, consistență, randament,
NU doar România a sărit de mult de pe fix, chinuindu-ne cu un dezechilibru greu de adus la un imaginar, cel puțin, punct fix. Încă ne mai dezorientează ideea de a face Justiție încălcând legea, de parcă acest scop pe care ar trebui să-l reinventăm (acela al dreptății cu orice preț) ar trebuii să ne hipnotizeze într-o așa măsură, mai ales că iată, țara este plină de victimele acestui tip de procedeu absolutist. Dreptatea nu este tot una cu adevărul, iar ceea ce este dat magistraţilor să judece, nu de puține ori, nu au nici o legătură cu faptele în sine. O justiție fracturată, împănată mai apoi cu tot felul de adaosuri (de genul protocoalelor dovedite a fi ilegale, dovedite a fi reinventat poliția politică, coborârea instituțiilor de forță pe scena politică, pentru a-și asuma o mai veche lozincă IMGB face ordine!) nu este o justiție care să fie apărată, o justiție căreia să i se acorde fireasca și înțeleasa independență. Va trebui să începem reconstrucția de acolo de unde am început să o distrugem, de la prima cărămidă constituțională, care are puterea de a ne garanta imparțialitatea, atunci când se spune și se constată că nimeni nu este mai presus de lege.
Evident că de această dată nu vom mai putea opera cu compromisuri, cu păstrarea acelorași oameni pe aceleași funcții, crezând că unde nu se face prea mult tămbălău nu se stârnește praful, fiind astfel feriți de eventualele vijelii. Ar fi o eroare de neiertat. Ar fi a doua oară când vom fi răpuși în picioare. La vremuri noi nu mai putem fi tot noi. La vremuri noi avem nevoie de oameni noi. Dar nu de oameni care se schimbă de haine, nu de oameni care își schimbă caracterele, avem nevoie de oameni care nu au mai fost mușcați de șarpele acestor interminabile îndoieli, îndoieli pe care le trec în C.V.-ul lor, ca experiență profesională, de care nu au cum să nu țină cont. Ei bine, o astfel de optică nu numai că este perdantă, dar ea, o dată acceptată, nu va face altceva decât să infesteze din nou întregul sistem al Justiției, cu metehne, compromisuri, altfel de interese decât acelea pe care legea le invocă și le pune la dispoziția slujitorului ei, pe articole și aliniate, fără a se mai ține cont de partea emoțională și mai ales de ceea ce vrea șeful. Aici șeful nu poate fi altul decât legea!
ADI CRISTI
