24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Prizonierul de mucava
Iubito
(de mult nu ți-am mai pus așa)
culoarul pe care alerg
se face din ce în ce mai strâmt
începe să aibă lățimea unei linii
și mai apoi lățimea unui fir de ață
neagră, albă sau roșie
țin minte că mi-ai spus:
– Culoarea nu contează
cum contează lățimea!
Și înălțimea este standard
de doi metri, nu mai mult
(mai ales când vorbim despre adâncime)
Lățimea este singura dimensiune variabilă
dar nu înspre plus, ci înspre minus
mai ales când
culoarul pe care alerg
se face din ce în ce mai strâmt
Ajunge să nu mă mai încapă
să alerg pe lângă
să fiu mai mult decât e spațiul
să revărs ca o apă clocotită
Sunt mai mult decât ar trebui să fiu
o dâră, o urmă subțire, subțire
atât cât să se strecoare pe sub ușă
sau mai exact
prin deschizătura gropii
lăsată așa pentru aerisirea
de dinaintea zăpezii.
Iubito,
(de mult nu ți-am mai pus așa)
fii mândră de mine
am reușit să am o părere de trup
ușor de strâns, ușor de păstrat
numai bun de pus pe un mosor
să fiu bobinat…
Adunat și rânduit spiră peste spiră
cum cărțile le-am așezat împreună
pe rafturile crescute sub formă de pereți
de casă, de cartier, de oraș și de țară
de când am tot refuzat să ies
dintre coperte…
În cele din urmă
am uitat să dau pagina
să mă răsfoiesc
cum altădată aș fi uitat să respir
să-mi iau aer din cer
uitând cum ar fi trebuit să mă deșir.
Iubito
(de mult nu ți-am mai pus așa)
dezleagă-mi umbra și dă-mi aripi
să mă pot desprinde prafului
de mucava.
Mă uit cum dispar.
Uitarea mă strânge la tălpi
și zidul mă ridică-n zadar
mă Înalț pe sub var…
Există un nou abecedar
din silabe cuvintele sar
cu inima adusă la mal
și ochii să adoarmă
sub pleoape de val…
Mă uit cum dispar
iubirea pierdută la zar
și zidul mă ridică-n zadar
e groapa întoarsă pe dos
frumoasă de ești sunt frumos
și aerul cade vâscos
iar lutul se întinde pe jos
Începem să ne descoperim
și poate mai mult
(dacă între timp nu mai murim.)
Mă uit cum dispar
(toți care pierd
mizează pe număr impar…)
Rămâi lângă mine vlăstar
ce poți să aduni număr par!
Încet
cât se poate de-ncet
tăcerea se pune pe bocet…
Mă doare durerea de cot
și botuxul mă îngroașă la bot
sunt pus în ultimul lot
(tăiat de pe foaie cu tot)
Mă doare durerea de pix
în mine cineva dă chix
nu vrea să mă țină-n picioare
când moartea din mine
moare
ca și cum ar muri de ciudă
sau de flacără stinsă
de lumânare
Încet
cât se poate de-ncet
primesc pe sub ușă
vestejitul buchet
Mă duc prieteni
să-mi tund părul din nas
să dau mirosului
cel mai curat glas.
ADI CRISTI
(Din volumul aflat în pregătire ”Cu Lupii urlând”)
