24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Florile copacilor certifică faptul că suntem pe drumul cel bun. Indiferent de ce gărgăuni ne umblă prin cap, indiferent de câte conjuncturi ratăm sau le luăm de partea noastră, Natura își are drumul ei pe care dacă vrem putem merge, iar dacă nu…pagubă-n ciuperci. Nimeni nu se supără, cum nimeni nu ne mai ia în seamă atunci când ”drumurile noastre se despart”. De fapt ne despart de interesul general, lăsându-ne să ne hrănim singurătatea. Acest tip de despărțire naturală sau mai mult de inconștientă din partea noastră, ne dă iluzorii speranțe că noi sunt aceia care am găsit ”calea cea dreaptă”, în timp ce majoritatea din spatele nostru sau din fața noastră sunt cei rătăciți, inadaptați, induși în eroare. Când astfel de ciudați cred că ei sunt deasupra lui Dumnezeu, că ei trebuie să decidă încotro merge mulțimea și care este drumul de urmat, atunci ești obligat să reacționezi până nu este prea târziu. De fapt vorba vine să reacționezi. Trebuie să faci cea ce este în primul rând bun în folosul celor mulți. Acesta este singurul cântar al faptelor bune care îți asigură o firească și necesară independență a faptelor tale, dar și o motivare echidistantă față de binele colectiv. Poți să fi bun pentru tine și rău pentru ceilalți, așa cum poți să fi bun pentru ceilalți și rău pentru tine, această ultimă situație fiind de fapt un definiția altruismului la noi, în democrația originală care ne oferă șansa de a întrebuința singuri tesla pentru aplaudatele lovituri în cele mai dureroase locuri bărbătești. Vorbim în continuare de patimile la care suntem obligați să recurgem pentru a deveni credibili și reprezentativi. Când nu mai avem ce să spunem începem să dezgropăm fel de fel de liste care nu se află la prima lor apariție pe scena publică postdecembristă. Lista cu colaboratorii fostei Securități, din varii domenii. Mulți dintre ei au murit sau sunt acum pe patul de moarte. Alții se trezesc și ei adăugați acestei liste a lui Schindler în versiunea colaboratorilor de tristă amintire. Nu mai cred în astfel de descoperiri după care să încercăm să ne activăm ceea ce a mai rămas din mânia noastră proletară, trecută pragul postdecembrist prin strigătura de horă muncitorească ”IMGB face ordine!” Nu mai avem nimic din toată această stare efervescentă, poate și pentru că nu prea mai avem clasă proletară, nici măcar în amintirile noastre din ultimii 30 de ani. A trecut peste noi această generaţie postdecembristă și ne-a luat precum retragerea valurilor în largul mării acea mândrie de clasă conducătoare. Astăzi nici măcar în postura de clasă supravieţuitoare nu mai există, mai ales că ea, cândva ”ne ducea în Paradis”, după cum încă ne mai păstrează în memorie pelicula italiană ”Clasa muncitoare merge în Paradis” (Regia: Elio Petri. Actori: Gian Maria Volonte, Maringela Melato. Acţiunea filmului are loc în anii ’60 într-o fabrică italiană și prezintă problemele muncitorilor, atât la muncă, cât și în cadrul familiei).
Lista cu pricina seamănă deja și la înfățișare, dar și la gust cu o ciorbă reîncălzită, cel puțin de trei ori, de fie are dată, la scurgerea unui deceniu, mai este pusă pe foc, să mai acapareze și alte figuri noi de revoltați împotriva celor care se spune că au avut legături cu fosta Securitate. De fapt nimeni nu mai știe dacă toți de pe această listă purtată prin fața noastră asemenea ”moaștelor Satanei” intră în articolele și aliniatele legii privind colaboratorii Securității. De mult s-a uitat elementul de bază al legii, acela prin care un astfel de colaborator a făcut rău cuiva prin declarațiile sale, i-a adus prejudicii de imagine sau de libertate celui despre care a ”turnat” la odioasa poliție politică.
Ca o paranteză putem spune astăzi, în cunoștință de cauză, că acești bieți rătăciți devin astăzi ridicoli față de ofensiva protocoalelor deja semnate de conducătorii instituțiilor care, chipurile, sunt garanția statului democrat dar care, pe fond, au adus și aduc în continuare prejudicii mult mai mari decât acele informări privind adulterul, bancul politic, pâra că x-ulescu are de când să sară gardul la granița dinspre vest a țării sau că are o părere proastă față de tovarășul și față de tovarășa. Astăzi, delațiunile au reușit să arunce omul nevinovat în pușcărie (fie chiar și sub forma arestului preventiv). Suntem mult prea leneși în a descoperi dacă, în cazul reîncălzirii acestei ciorbe de mult acrite pe cale bacteriologică, nu este vorba despre o mutare a centrului atenție de pe ce vor adevărații de astăzi informatori ai noii dictaturi, mult mai perversă și mult mai acidă decât romantismul revoluţionar al tovarășului Nicolae Ceaușescu, care, vorba lui Ion Iliescu, dacă ar fi avut o privire mai umană aruncată clasei muncitoare atunci comunismul în România ar fi fost la fel de bine conservat ca în Cuba de astăzi, de exemplu, care ține de aproape 60 de ani!
Mult mai periculoși și mult mai agresivi sunt astăzi cei care au nesocotit legea în numele ”independenței justiției” decât un amărât de 80 de ani care astăzi flatulează pășind, acesta fiind cel mai mare disconfort făcut societății noastre multilateral democratice.
ADI CRISTI
