MAȘINI, CĂRUȚE SAU BRAȚE VÂNJOASE

Încercăm să ne dezbrăcăm din ce în ce mai precaut de hainele iernii, chiar dacă suntem curtați de temperaturi de vară deja. Primăvara a ajuns să fie doar un episod teoretic al celor patru anotimpuri, din care au mai rămas ”în viață” doar două, iarna și vara, de unde se poate din nou concluziona că încă iarna nu-i ca vara. Restrângerea dramatică a primăverii, dar și a toamnei, ne pune în situația de a ne confisca amintirile celor două dispărute anotimpuri, încercând astfel să prezervăm dreptul la povestire, dreptul la aceste rememorări a frumuseților patriei noastre în perioada în care aveam, cu precizie de ceasornic treceri exacte și spectaculoase, de la iarnă la  primăvară, din primăvară în vară, din vară în toamnă și de la toamnă la iarnă. Acest traseu a rămas o romantică amintire, o trecere înspre dezmoștenire, care, cu siguranță, ne-a afectat și reacția noastră față de realitățile imediate. Suntem noi înșine mai duri, mai apatici, mai lipsiți de viață, mai copleșiți de maximele temperaturi negative, care alternează cu maximele istorice a temperaturilor pozitive, din ger în caniculă, din starea de îngheț în starea de sufocare. Acesta este traseul pe care vom ajunge să mergem, așa cum altădată robii erau duși să sape în sare.

Fără nici un apropo, fără nici o inducere în eroare, cred că condițiile meteo de azi, instabile și greu de recuperat (în formula care ne-a construit mecanisme specifice adaptării pe lungi perioade de timp) stau la baza acestei alienări pe care suntem obligați să o gestionăm, astfel încât să existe acea marjă de disponibilitate în a găsi drumul cel bun. pe care pașii noștri să înregistreze cele mai mici pierderi.

Astfel, ne putem explica nervozitatea și lehametea, indiferența și încrâncenarea, starea de oboseală din momentul trezirii, lipsa chefului de muncă, sau lipsa oricărei motivații să ne luăm în serios ceea ce facem sau ceea ce am fi dorit să ajungem.

Dacă, peste această stare de vegetare, am turna din acidul realităților imediate de pe scena politică a țării, atunci am avea rețeta necesară distrugerii cu orice preț a unei realități, pe cât de personale, pe atât de îndepărtată de ceea ce ne-am fi dorit fiecare să avem.

Un Klaus Iohannis blocat în  tot felul de explicații lipsite de sens și de obiectul la care tot încearcă să se raporteze. Tot timpul vorbește despre altceva decât încearcă el să ne comunice. Vorbește despre Laura Codruța Kovesi pentru a ne transmite că ghinionul său sunt dosarele, ținute în stand by, cu casele în care Carmen a lui are neșansa de a fi umblat cu cioara vopsită.  Este ca și cum președintele nostru ar exersa în a ne lămuri de ce el nu are voie să fie onest cu alegătorii, mințind că în cele din urmă va recunoaște cât de bine se simte în haina de președinte, chiar dacă a pierdut o grămadă de bani, de când nu mai are tot atât de multe case de închiriat. Ghinion!

Mai există pe aceeași scenă un Liviu Dragnea greu de clintit, chiar și numai pentru că nu are o poziție stabilă, tot timpul se apleacă și se ridică, asemenea unui Hopa Mitică prins în joc. Liderul celui mai mare partid stat de la această oră, Liviu Dragnea, înțelege cel mai bine și cel mai repede de ce alții nu îl cred că el dorește binele întregului popor, iar atunci când președintele Klaus Iohannis i-a descoperit secretul măriri salariilor până ce acestea ajung să scadă, sare în sus precum hoții descoperiți, dar care sunt mai iuți de picior și de gură, alergând și strigând că președintele minte! De fapt, de această dată, președintele nu minte, atâta timp cât lângă el apar infirmierele din spitale, de exemplu, cu fluturașii de salarii mai mici, nu cu un leu sau cu zece lei, ci cu un milion și ceva de lei!

Toate aceste disfuncționalități din sistem, induse de graba cu care guvernanții (este adevărat după două guverne la cheie sacrificate, sub formă de fratricid), creează această panică a lipsei de timp, cu atât mai mult cu cât Liviu Dragnea, ținut pe margini la încălzire, turbă și vede jocul ca un chibiț, strigând, urlând, dând cu capul de banca rezervelor, mușcând de bucă arbitrul de rezervă, când vede că ceea ce a discutat cu videlistele în vestiar nu se aplică pe câmpul de joc.

Această stare de nervozitate dispare ca prin minune în fața presei, singura care mai este în stare să scoată mortul din casă sub formă de mire și de mireasă, numai buni de dus la biserică, dar nu pe năsălie, ci pe propriile lor picioare. Iată de ce contează printre altele să ai și un anotimp propice unor astfel de parcursuri pe jos, pe propriile picioare, fără mașini, căruțe sau brațe vânjoase.

ADI CRISTI