POEMELE MENOREI

1. Dincolo și dincoace de gard

Încep să cred în cel care fuge
cu părul tuns
(să nu-i intre în ochi)
cu tălpile ferecate de sârma ghimpată
cu brațele ridicate pe marginea zidului

Încep să cred
că inima de mult nu mai este a mea
decât dacă
cel care s-a topit în cuptoare
îmi dă voie să o culc în pieptul meu
să o scot la plimbare
prin nopțile rămase afară

Încep să cred
că eu totuși exist
că eu totuși respir
liber
din libertatea celui ucis
încep să cred
pentru a fi la rândul meu crezut
că tu ai fost coșmarul acelor dimineți
din care nu te-ai mai trezit!

2. Nu am avut Dumnezeu

Poemul acesta
ar fi vrut să moară pentru tine
așa cum și tu ai murit pentru mine
așa cum toți eroii lumii au murit
cu sufletul bandajat de iertare
pentru ca lumea să nu moară

dar nici să trăiască fără ca să simtă
cum tu te răscolești în somnul de veci
de parcă nu ți-ar prii visul
cel fără de coșmar
plin de alb, de fluturi, de liniște
de îngeri păzitori…

Îmi sacrific, la rândul meu, un Poem!
Poftim, poemul acesta
să-ți țină de urât!
Să se joace cu tine
să te facă să înțelegi
că nu ai murit degeaba
că în urma ta s-a născut acea lume
înspre care tot întindeai mâna
dar de fiecare dată atingeai
moartea pe creștet…
și afară liniștea mirosea a ars
și fumul negru ne obișnuia cu gândul că
nu Papă nu am avut…
Nu am avut Dumnezeu!

3. Deasupra vieții și a morții

Lasă-mă să te țin minte
chiar dacă nu ne-am cunoscut
chiar dacă nu ne-am văzut
Să te țin minte așa anonimă cum ești
sau așa anonim…
Mă bântui ca un duh
ca o părere de rău sau ca o binecuvântare
că-mi dai voie să nu trec nepăsător
prin dreptul unei gropi proaspăt săpate
pentru fundația unei case
sau pentru o viitoare groapă comună…

Lasă-mă să te țin minte
ca pe un poem sau ca pe o rugăciune
să te țin minte
învățându-te pe de rost
întrupându-mă cu tine
să te țin de mână
cum mai țin balustrada atunci când trec
deasupra  vieții și a morții.

Aburul ultimei răsuflări
Privesc dincolo
de orizontul sârmei ghimpate
Aud fanfara cum cânta
melodiile duminicale…

Văd rochiile sub formă de umbrele deschise
iar cercurile astfel desenate
mă adună-n spirala întoarcerii-n timp
Deschid ochii în lumi netrăite
de parcă aș păstra în mine
zbaterea morții cu hohotul de râs pe buze
sadismul din care s-a scos
esența cruzimii…

Pe lângă un astfel de gând
trece glontele sub formă de cântec
O vioară în noapte arde tăcerea
și întunericul miroase a iasomie
și a carne
a speranță sugrumată și stivuită
în spatele lentilelor fumurii
aburite de ultima răsuflare a vieții.

4. Steaua galbenă

Încearcă să mă ții treaz
să nu mă lași să adorm
să cad în aceeași groapă cu var
din care oamenii astfel albiți
încep să-și caute criminalii
rămânând fără somn

O groapă în care nu-i loc de sămânță
și nici nu poate rodi altceva
doar amintirea sălbaticei morți
în care-au pătruns cei care purtau
deasupra inimii o galbenă stea…

Încearcă să mă ții treaz
să nu adorm prefăcându-mă mort
s-ar putea să sun din Shofar
și munții să cadă în groapa cu var
iar cerul cu stele să se îngălbenească
când trenul devine al morții marfar
în care zidiți unu-n altul să fim
morți îngropaţi într-un mobil țintirim.

Privește ochii care strigă fără sunet,
grimasa cuvintelor sufocate
dă-le o picătură de apă și un zâmbet
un buchet de lacrimi adunate
dă-le lor speranța că sunt
ultimele stele astfel însemnate.

5. Blestem fără refren

Evreii mor înainte de-a se naște
mor în teroarea gândului
că o dată născuți
viața-i va ține legați de destin
cum mai este înlănțuit
țipătul de durere, răbdarea de chin

Odată cu ei moartea devine totală
zidul plângerii urlă
din piatră în piatră
(cu lacrimi se spală)
până când rosturile pline
îi pun lui Dumnezeu aripi de-albine

Evreii sunt rostul iertării uitate
desprinderea de patimi
cum se mai poate desprinde lumina
de ochiul care se-mparte
în fluturi de noapte și fluturi de zi
sortiți să trăiască din erezii.

6. Flacăra prin care lumânarea murea

Am văzut cum deșertul capătă glas
când tălpile Lui mă poartă în brațe
iar mâinile Lui mă ridică în spate
și ochii…
mă lasă să privesc înlăuntru

S-a deschis cerul
ca ușile unui magazin universal
Au fost și morți în buluceala creată
dar cine să stea să-i mai numere
când doar unul din toți
ar fi luat locul Lui
Cel care ne iartă
fără ca noi să-l iertăm
(ca și cum ploaia ar avea nevoie
de lacrimile noastre)

Am văzut bucuria
dată în loc de aghiazmă
și totul prin împrejurimile noastre
semăna
cu flacăra prin care lumânarea
murea.
7. Din răcoarea nopții, dar și a morții

Nu știu ce urmă să fie
de învățătură de minte
cum nu știu dacă eu
sunt chematul sau sacrificatul…

O trecere pe deasupra
nu poate să înțeleagă
târâitul șarpelui
cum nici urma săpată-n nisip
nu poate să unească
zborul cu orizontul
decât în acel punct imaginar
din care izvorul ne dă
din răcoarea nopții,
dar și a morții…

Nu știu ce urmă să fie aceea
rămasă în spatele tălpilor
ce trec peste ape
cum mai rămâne povestea
ce-și sapă singură groapa
adunându-ne
din aproape-n departe.

ADI CRISTI

(Din volumul aflat în pegătire: ”Cu lupii urlând”)