24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
CAN-CAN-UL DE LA ORA 17
Există o lume în care, cu sau fără voia noastră, trăim, chiar dacă avem sau nu avem loc, chiar dacă avem sau nu avem răbdarea necesară de a ne cunoaște între noi. Conviețuirea astfel categorisită nu înseamnă înțelegere și nici măcar comuniune, decât, poate, la nivelul suportabilității. Suntem predestinați să trăim unul lângă celălalt, chiar dacă această apropiere nu ne pune în situația de a ne atinge, de a ne intersecta drumurile diurne, decât la nivelul poziționării vis a vis de fiecare dintre noi. Această înstrăinare ne consolidează aproape instantaneu singurătățile, oferindu-ne în schimb marea iluzie a timpului prezent. Nici astăzi nu reușim să fim convinși că trăim în timpul prezent și nu continuăm să fim victimele încetinelii cu care ne consumăm secundele, astfel încât, de fiecare dată când ne aducem aminte de timpul prezent acesta de mult era clasat în rastelele secundelor deja trăite. Avem astfel nostalgia trecutului și nerăbdarea viitorului, acest ultim timp care ne menține trezi, ne dă voie să visăm și mai ales să ne proiectăm viața cu un pas înaintea noastră. Dacă ar fi să ne numărăm anii, dacă ar fi să-i personalizăm cu faptele noastre, la care lucrăm și față de care suntem încă datori cu amprentarea inconfundabilă a fiecăruia dintre noi, atunci, fără doar și poate, ne-am trezi că suntem responsabilii timpului prezent.
Timpul prezent este de fapt motorul vieții, al tuturor întâmplărilor, fie că vorbim de ele la trecut sau la viitor. Nu există un alt timp al mișcării decât prezentul care ne include, fără ca această poziționare să ne garanteze și implicarea în ceea ce se face acum, azi, aici sau altundeva. Timpul prezent, chiar dacă este determinat să reprezinte clipa, chiar dacă are la dispoziție mult mai puțin decât suntem noi programați să reținem, să contabilizăm faptele momentului, este reprezentat în profunzimea sa de timpul trecut. Vorbim despre prezent la trecut, astfel încât să avem tihna necesară povestirii, relatării, evitând transmisiunea în direct care este una neașezată, lipsită de a treia dimensiune, construită din platitudinea unor emoții greu de stăpânit sau de nestăpânit. Oamenii s-au învățat să li se ofere nu doar fapte, cât mai ales și timpul necesar facerii, dar mai ales și timpul necesar povestirii acestora. O faptă nu poate să existe fără povestea ei, așa cum un om nu poate să existe, să reziste, fără personalitatea sa proprie ce ține mai mult de secretul amprentei decât de reguli și obiceiuri. Ne naștem cu această predispoziție de a fi mai mult decât se așteaptă ceilalți că am putea fi, în măsura în care fiecare dintre noi avem acea conştiinţă a faptelor noastre, avem acea responsabilitate a asumării acestora, fără ca cineva să ne pună să semnăm, să ne scrie deasupra locului în care vom semna stă scris amenințător un text care, chipurile ar avea datoria de a ne responsabiliza forțat: ”Îmi asum responsabilitatea corectitudinii și legalității în solidar cu întocmitorul înscrisului”. După o astfel de formulă, responsabilitatea este deja o asumare colectivă, o răspundere în solidar a tuturor celor care contribuie la realizarea acestei fapte. Nu mai vorbim despre responsabilitate decât în formula colectivă, formulă care, de regulă, scapă vinovățiile printre degete, iar pe vinovați îi poate transforma fie în oameni neînțeleși, fie în eroi naționali.
NU știu dacă acest tip de atitudine vine să ne simplifice sau să ne complice timpul prezent, care, ar trebui să fim de-acord că nu prea mai contează decât pentru spectacolul știrilor. Este una dintre puținele domenii care este ocupat de nevoia unor fapte ”la zi”, poate chiar la oră, de consistența unui breaking news, despre care am înviat citind sau asistând că poate fi datorat oricărui eveniment, numai transmisiune în direct să fie, cu informații calde, dacă s-ar putea ”în plină desfășurare”. Esența întâmplării nu prea mai contează, dacă este sânge, lacrimi, țipete, disperare, șoc. Aceste ingrediente vând cel mai bine o știre, vând cel mai bine un timp prezent care, în rest, rămâne trecut la faptele neinteresante, din care nu poți să faci să scrii o știre. Dacă un câine mușcă un om, este un fapt cotidian, neinteresant. Dacă un om mușcă un câine, atunci putem să începem să ne pregătim să vorbim despre o știre care ar putea să aibă un impact major la public. Ideea de senzațional continuă ”să ia fața” știrilor ale căror conținut este unul profund, serios, comunicator de fapte și de rezultate care ar putea interesa, este adevărat, plictisitor de mult, viața de zi cu zi a semenilor noștri. Acestea sunt știrile de pagini specializate și mai puțin de pagina întâi, chiar și pentru că se vinde cel mai bine doar știrea care ridică oamenii în picioare, chiar dacă aceasta nu le dă nimic în plus. Vestea bună nu mai contează cui se adresează, ci mai ales dacă are sau nu spectacol în ea, dacă se poate construi o telenovelă cu un puternic impact emoțional sau nu, rămânând o simplă informație, fie ea și despre viața imediată a celui care stă hipnotizat în fața televizorului în așteptarea can-can-ului de la ora 17.
ADI CRISTI
