TARE RĂU AM MAI AJUNS

Începem să simțim și noi ca țară, la nivel macroeconomic, ce înseamnă ca statul, în arhitectura celui de deasupra țărilor UE, să aibă întotdeauna dreptate. Și mă refer acum la Comisia Europeană, acest nerv derutant al Uniunii Europene, cel care pune în practică ceea ce gândește Parlamentul European. Noi, românii și nu numai, încă mai suntem hipnotizați de puterea statului, de incapacitatea noastră de a ne raporta greșelile la greșelile pe care le fac semenii noștri, în numele statului de drept. Erorile acestora au un caracter iluzoriu, nu se văd, chiar dacă ele există, nu ai cum să te raportezi la ele, pentru că pur și simplu statul nu poate să fie vinovat, de vină fiind doar noi, cei care ne luptăm cu el, cei care suntem obligați pur și simplu să ne recunoaștem învinși, să ne asumăm greșeli care, chiar dacă nu ne aparțin nouă, ele trebuie decontate, asumate, plătite de cineva. Cum ar putea să fie acel cineva statul care, într-o definiție mai largă, este de fapt suma noastră a tuturor. Când cineva spune că ”statul suntem noi”, atunci mai există o zicere generoasă și  în același timp șocantă, în istorie, în care Ludovic al XIV-lea, regele Franței de acum 375 de ani, face tot posibilul ca să se înțeleagă imperativul: Statul sunt eu! De atunci, fiecare conducător a încercat să repete isprava Regelui Soare, de a domni fără întrerupere 72 de ani (din care 54 de ani a condus sub propria sa autoritate), având și o viață lungă, greu de egalat în condițiile de atunci de secol XVII, murind la vârsta de 77 de ani).

Românii au reușit de-a lungul istoriei să-și păstreze țara în termenii moștenirii continue, chiar dacă aceasta a purtat fel de fel de denumiri, fel de fel de destine, dar niciodată nu a exista înstrăinarea de țară, niciodată nu a existat dispariția pur și simplu a poporului ce a populat continuu teritoriile în care s-a vorbit (și se mai vorbește și astăzi) aceeași limbă a strămoșilor, strămoșilor, strămoșilor noștri (în veacul vecilor, Amin! – pentru a avea o ieșire din scenă majestoasă, de ținut minte). Ideea de continuitate devine astfel pentru noi, românii din România Mare, semnalul coerent de stabilitate, vocea care ne deosebește de ceilalți sau de celelalte popoare, chiar dacă, nu trebuie neglijată observația, niciodată nu ne-am întins mai mult decât ne-a fost plapuma limbii ajunsă într-un final a fi limba română, limba maternă a acestui popor fără de care greu ne vine să ne imaginăm cum ar mai fi existat Europa în tiparele de astăzi. Am fost și suntem la răscrucea de drumuri a tuturor intereselor, de la cele economice la cele politice.

Poate de aceea formarea Uniunii Europene a fost pentru noi o temă pentru acasă destul de simplă, destul de lesne de făcut, atâta timp cât noi eram obișnuiți dintotdeauna cu împrietenirea, cu unirea forțelor în crearea și slujirea unui obiectiv comun. Și totuși ceva nu a mers, ceva nu merge în această întreprindere gigantică, în această desfășurare de forțe care, paradoxal, nu ne înspăimântă, dar în care nu am reușit încă să ne găsim locul, cu toate că la orientare nimeni nu știe mai bine decât noi ”cine pe cine vinde, cine pe cine cumpără”, care este prețul real al tranzacțiilor de țară.

Balcanici fiind prin construcție, emoție, sentiment și reacție, am fost nevoiți să facem doi pași înapoi în momentul în care încercam să ne fixăm pasul făcut înainte, și, dintr-o dată, fără voia noastră, doar atenți fiind la ritmul impus de muzica de la Bruxelles, ne-am trezit dansând tangou, dans ce nu putea egala Ciuleandra noastră din străbuni.

Fără nici un comentariu care să fie luat în seamă statul de la Bruxelles, a se citi Comisia Europeană, condusă de Jean Claude Juncker. începe să ne explice că de fapt egalitatea invocată în Tratatul de aderare la UE ar trebui înțeleasă în sensul că din totalul țărilor egale, ce formează arhitectura UE, o serie de ţări sunt mai egale decât altele, ceea ce ne face să fim cât se poate de nedumeriți, luând poziția școlarului prins cu temele nefăcute. Adică cum ”mai egale decât altele?” într-o exprimare plină de confuzie și nedumerire…

Statul de la Bruxelles ne ceartă, ne ia banii, ne vinde țara, ne face să fim mai mici decât ne-am imaginat în cel mai negru coșmar, invocându-se, în linie dreaptă. ”nevoia de democratizare a țării, intrarea ei în rând cu celelalte state, membre ale UE”. Cu alte cuvinte dacă vreți în UE, în acest spațiu mirific al bunăstării, trebuie să scoateți la mezat tot ceea ce vă spunem noi că vă este nefolositor în noua familie a țărilor europene. ”Noi, statul de la Bruxelles, vă vom ajuta, vă vom da… bună ziua chiar și noaptea, numai să vă vedem cum vă încadrați în noua ordine europeană!”

Din nou: Vai de mama mamelor mamelor noastre, că tare rău am mai ajuns!

ADI CRISTI