24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Putem vorbi astăzi despre reprezentativitate, atunci când aceasta invocă responsabilitatea celui ales față de alegători, în primul rând. Când suntem supuși votului universal, când am decis, nesiliți de nimeni, să fim la dispoziția celor care ne investesc în funcțiile publice, atunci trebuie să ne asumăm în primul rând destinul demnității și a moralității ce nu pot fi supuse negoțului compromisurilor, care mai de care mai greu de imaginat. Chiar dacă politica este de fapt o sumă de negocieri, de abdicări și de cuceriri (de fiecare dată puse în slujba intereselor, care mai de care mai spectaculoase), atunci când vorbim despre destinul cetățeanului, despre ajutorul pe care acesta îl așteaptă de la cel care și-a asumat rolul de a fi în slujba sa, suntem surprinşi să constatăm că nimeni nu mai recunoaște nimic, că toți cei care au stat cu mâna întinsă, astăzi se ascund prin tot felul de subsoluri, de perdele, de cotloane insalubre și mucegăite, încercând astfel să fugă de realitatea zilei care, indiferent de cât de tare țin ei ochii închiși, îi orbească iremediabil. Aleșii din această categorie sunt de fapt soldații conștiincioși ai partidului, cei care dau forță formaţiunii politice, cei care fac un partid să fie mare și puternic, chiar dacă această performanță astfel obținută cauzează grave deservicii așteptărilor reale și fundamentale ale cetățeanului, lăsat cu mâna întinsă, cu gura deschisă, cu ochii holbați în această așteptare nemiloasă, prin veșnicia ei.
Unii cred că reprezentarea grafică a loialității este o reprezentare bidimensională și nu tridimensională. Este la înțelegerea umbrei și nu a corpului în adâncimea sa. Vorbim despre disciplina de partid, fără a ține cont de profunzimea reprezentării aceea prin care demnitatea și moralitatea să dea formă atunci când încercăm să ne plasăm în spațiul realității covârșitoare a timpului prezent. Nu lucrăm pentru amintirile trecutului, așa cum lucrăm fără nici un fel de superstiție pentru ceea ce ne comandă viitorul, prin glasul și speranţele celor care văr în aleșii poporului garanția de a trăi în timpul prezent aspiraţiile noastre, desenate pas cu pas. Avem nevoie de acest model de a ne construi ziua de mâine, fără a uita de ziua de azi, de ceea ce este necesar să se întâmple, după ce am fost blagosloviți cu proiectele tentante ale unei vieți mai bune, pentru care s-a votat cu o majoritate copleşitoare. Atunci, nimeni nu a ținut cont că unele orgolii rănite, unele scăpări de tipul vendetelor reprobabile vor fi în stare să distrugă construcţia, pentru care fiecare votant a pus un leu, din încrederea sa, mizând pe o anume formulă câștigătoare. Astăzi ieşenii sunt din ce în ce mai derutați când constată că unii vor să lucreze, să se dedice proiectelor asumate, alții sunt mult mai atenți la cutele apărute la cămașă, pantaloni, cravată și chiar umerii sacoului. Nu mai contează ce au promis ei ieșenilor, nu mai contează despre datoria lor față de Iași, contează doar ambițiile lor și mai ales să fie și să rămână o formațiune politică puternică, responsabilă prin disciplina de fier pe care o propagă formula ”cine nu este cu noi, este împotriva noastră”.
Paradoxal ne situăm într-o nouă paradigmă a înțelegerii datoriei pe care o are cel ales față de cel care alege. Până unde primul va trebui să-și conserve moralitatea de a nu trăda, de a se dedica promisiunilor electorale, de exemplu, chiar dacă acestea sunt deturnate cu tot cu partid de intemperiile vremii de pe scena politică a țării. A luat-o partidul hăisa, cu tot cu ideologie! El, alesul, cum ar trebui să reacționeze? Să spună doar: Asta e! Eu merg cu partidul, căci partidul ”e-n toate cele ce sunt” sau pur și simplu să pună frână cu tălpile sale, să strige cât să-l audă cei de la butoane: Păzea, ați scăpat Partidul în prăpastie!
Situația aceasta este o situație de criză care impune măsuri de salvare din criză, măsuri care nu ar trebui să urmeze proceduri sofisticate, ci pur și simplu să existe reacții care după acționare, cel somnoros, neatent, aiurit stropit cu apă să tresară, să se trezească, să învie la realitatea care contează, în care există mișcare în ambele sensuri, în care există șansa reluării unui dialog care să nu înceapă cu ”mine! ”, cu ”eu”, ci pur și simplu să țină cont că ei, cei aflați în diferend, sunt datori să acționeze pentru votul majoritar pe care l-au primit nu ca să-l țină minte, nu ca să-l pună în vitrina cu trofee ci pur și simplu pentru a se simți patru ani responsabilizați, datori, demni să se numească alEșii comunității pe care sunt chemați să o reprezinte, nu doar în momentele festive, ci mai ales în fiecare zi în care ei sunt chemați să găsească soluții pentru ca viața ieșenilor să fie mai bună sau mai puțin rea decât a fost ieri. Nu cred că putem să ne permitem astfel de ambiții (de a ne arăta mușchii doar pentru a lua cunoștință cu forța pe care o are partidul, strâns unit în jurul conducătorului său). Parcă am mai auzit o astfel de formulă, tot prin sudul țării, cândva.
Avem nevoie de conștiințe de sine care să ne ajute nu numai să respirăm, nu numai să mâncăm, ci mai ales, care să ne ajute să ne consolidăm demnitatea noastră de oameni, cu ambiția de a fi responsabili.
Avem nevoie de o înțelegere (cât se poate de simplă) dintre cel care crede că partidul se dezvoltă prin disciplină și cel care crede că partidul, în afara moralității, este o gloată de haimanale adunată de interesul de a părda, de a fura, de a ucide.
ADI CRISTI
