24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Există, mai ales în politică, nevoia imperioasă de fair play, chiar dacă aceasta poate crea un anume paradox, aducând față în față două situații impardonabile, greu de gândit într-o eventuală conviețuire. Ca și cum ți-ai imagina că pot sta la aceeași masă criminalul cu victima sa.
Vorbim astfel despre greșeala asumată printr-o firească și necesară mea culpa făcută de cel care a fost dovedit că a greșit. Ieșirea din greșeală se face cel mai comod pentru viitorime prin scuzele cerute public, bărbătește, cu o strângere de mână și o privire în ochii celui rănit (de tot felul de afirmații dovedite într-un final a fi răutăcioase, răuvoitoare, lipsite de substanță și pline de superficialitatea judecăților de pseudovaloare. O astfel de ieșire din clenci este una specifică oamenilor cu mari caractere, a celor care acceptă demnitatea să le fie cenzorul suprem al activității lor, fie că este vorba de un comentariu făcut la piață, fie că vorbim despre afirmații publice făcute pe scena politică a țării, unul dintre cele mai instabile, nervoase, agitate și agresive spații publice. Pe o astfel de suprafață de contact, declarațiile sunt de regulă preluate instantaneu și pasate imediat, astfel încât, dinamica lor devine una la fel de periculoasă cum mai poate fi un glonte tras fie la întâmplare, fie într-un punct ochi, punct lovit.
Apăsarea cuvintelor din gura lui Klaus Iohannis reușește să confere greutate și masivitate vorbelor prezidențiale, având acest fericit/nefericit deznodământ de a se încrusta adânc în mentalul colectiv. În timp ce Laura Codruța Kovesi dansa pe la toate televiziunile, prin toate declarațiile că ea nu stă de vorbă cu infractorii și nici cu penalii, președintele Klaus Iohannis a descoperit în sonoritatea cuvântului penal/penali o anume profunzime, de adâncimea grotelor, în care pot fi ascunse bogățiile, destinele, refugiile tuturor celor față de care domnia sa nutrea oarece spaime sau gânduri ascunse de pe vremea baciului ungurean.
Klaus Iohannis a insistat public, tăios, și răuvoitor, ascuns sub aripile de vultur de la Cotroceni, cu demisia premierului de atunci, Victor Ponta, forțat în cele din urmă să plece din fruntea celui mai performant guvern postdecembrist și să ia drumul codrilor, în căutarea unei drepte judecăți. După mai multe răscoliri în ”mușuroiul fărădelegilor”, pe care Klaus Iohannis l-a luat cu el în pat, au început să iasă la iveală furnicile ucigașe, termitele care pur și simplu au devorat ideea de dreptate în România, justiția încăpând pe mâna celor care aveau ca semn distinctiv strigătura împotriva celor pe care ei i-au numit penalii penalilor, cu o stradă dresată să susțină refrenul acesta până la stingere și mai apoi să fie reluat la deșteptarea de a doua zi. Striviți de inevitabila reacție a celor nedreptățiți chiar la vârful puterii, pentru că hidra nu se mulțumea doar cu plevușca, ”oamenii lui Iohannis” s-au văzut puși în situația de a exersa fuga cu coada între picioare sau pur și simplu de a se ascunde pe după perdelele rămase de la revoluția din decembrie 1989, încercând să mai spere la o nouă revenire, la o nouă repriză de a deturna respectarea legilor în direcția în care scopurile prezidențiale (de exemplu) ar putea nu neapărat să le justifice, cât mai ales să le întrețină.
Lipsa conștiinței de sine a alesului poporului nu face altceva decât să condamne marea majoritate a celor care l-au votat, cu speranță, cu încredere că ”neamțul” pus la treabă va face din România o ”mașină germană”, chiar dacă, până acum, din toate mașinile în care s-a investit au ieșit cel mult unele franțuzești, cu sonorizarea șansonetelor, care ne purtau pe malurile Senei și nicidecum pe bulevardele berlineze, acolo unde România s-a simțit bine și în siguranță, atunci când a gândit că îi este necesară și o instrucție făcută la ea acasă. Rămași ca în parodia soresciană ”amărâți și plini de jeg / ca nărozii ăi mai mari / nici gagică, nici piștari”, ne uităm buimaci la ceea ce se întâmplă deasupra noastră, noi fiind deja așezați disciplinat în cimitire, aşteptând să treacă președintele să ne dea câte o lopată de pământ, să ne ție de urât. Marea noastră dezamăgire poate fi rezumată prin constatarea directă: ”Uite, am ales neamțul să ne conducă și ne-am ales cu un românaș de-al nostru, greu de cap și plin de șmecherii prin creier, îl locul neuronilor lucrului bine făcut.
ADI CRISTI
