SUNTEM O CĂUTARE-ASCUNSĂ-N PALMĂ

Desprins de toate cele ce ne adâncesc nemernicia încerc să-mi găsesc aripile  și să mă înalț, doar că pe spate nu-mi zăresc decât întoarsa umbră, din pribegii mărețe, plină de răni și zdrențe, durere și suspin, tăcerea unui stup golit profund de miere.

Mă vaiet doar în vis, coșmar sădit sub gene și vreau să țin deschis doar ochiul care geme, doar lacrima ce urcă și nicidecum nu cade, iluzia că-n mine se-ncrucișează spade. E doar o vânzoleală, o bulucire rece sau râncedă, cleioasă prin inimă ce-mi trece. Să fie cor de babe, de bocitoare negre, îmbrobodite-n ape cu trupurile sterpe? Să fie chiar o naștere de-atâta așteptare care să dea luminii întunecată zare? Să fie orice-ar fi, doar să mai fie unul, care să strige tare când se taie salcâmul. Avem păreri contrare, avem pe nu avem, vorbim prin semne clare când morți în noi cădem. O groapă fiecare este dator să sape, unii își pun copacul, alții pe ei se-ngroapă, iar restul dacă este atât de luat în seamă, va fi purtat pe brațe cum se mai poart-o armă. Se trage cu mișeii, cu cei ce vor din moarte să își dreseze leii, gunoaiele din suflet le scot pe la ferestre să vadă cel din stradă că au pe creștet creste.

Ce-i liniștea? O stare, un zâmbet înghețat, o șansă pentru care din somn m-am deșteptat. Și am privit în larg sau largul m-a privit?! Și mâna mi-am întins spre focul din chibrit. O scăpărare scurtă, vioaie și pocnită în urma ei scânteia a fost blagoslovită. Să sară. Să învie. În tumbe să se-arunce și flacăra să-n vie și strigătul să scrie …o vâlvătaie fără de care nu ne-am strânge și nu am pune osul să simtă cel ce plânge că nu e mortul singur, că mai suntem și noi cei ce-i urmăm la rând, golindu-ne de haine, golit trup de pământ. Doar aer și doar țipăt, doar strigăt măsurat, doar foc pus peste rană, doar cântec dezmembrat. Doar ceea ce rămâne, doar visul smuls din aripi, doar somn desprins de ochi, doar groapa și doar mortul, doar cântecul din popi. Atâta ne urmează, atâta ne rămâne, atâta vrem să fim când ne-am ascuns în nume și poate și-n prenume.

Privesc fără privirea aceea de departe, doar cu un ochi mijit desprins de răsărit, duios și blând ca vocea ce-mi limpezește starea și mă ridică-n brațe: sunt muntele vrăjit!

De jur și împrejurul meu cetatea se înalță, cetatea se  dărâmă, cetatea-și pierde zidul și piatra se sfărâmă, rămân cu trupul prins în prăbușirea lumii și nu-nțeleg de ce prin mâini îmi strigă crinii. Nu i-am tăiat sau rupt, nu i-am cules din lan, doar maci însângerați, doar ghiocei plecați în aplecarea dinspre cel viu înspre cel mort, cu neghiobie multă pe albul lor, pătați. A fi sau a nu fi iese din întrebare. Există un răspuns uzat de gândul stors. Ca o lămâie cade acreala peste noi, cu gura pungă căutăm în zare să-ntrezărim oglinda din care nu apare chipul de lut al celui care nu crede-n ploi. Nu crede în amestecul pământului cu suflet sau în olarul care învârte roata-n el și scoate la iveală ceramica din cioburi rămasă un inel. Ne-am logodit cu cercul, spirala ne-a sculat, șerpuitoarea dungă, trecută printre noi, a traversat o lume din care am plecat sau duși am fost în lanțuri și-am devenit eroi.

Mai cred azi în tăcere, cum liniștea ne crede că suntem partea vie a morţii ce ne pierde. Sau poate suntem ei și ei sunt cei din spate, din umbra dezbrăcată, presată-n trup de carte. Atunci nimic nu crește, nimic nu se-mbulzește. Nu țipă vorba-n cei ce cântecu-i sugrumă și nici nu-i șterge gura înăclăită-n spumă. O stare-ncremenită. Un fulger descompus. O ploaie fără picuri. Sânge din vene smuls.

Oprește timpul să intrăm în el. Să nu rămânem în afara lui. Există voal țesut din clipe peste noi, o stare de-ntuneric ne-n groapă în noroi. Acolo unde nașterea-i oprită se frământă lutul din care s-a născut pământul.

Pe stradă strigă unii, alți zbiară! Oameni sau fiare serile le ară. Timizi sau nevropați își  plimbă câinii, copiii sau părinții, sarea pâinii. Vorbesc cu toții despre sânge, despre căderile pe cruce. Vorbesc în ei, în aer țipă restul cuvintelor smintite, arde gestul acel tăciune care ne înseamnă, suntem o căutare-ascunsă-n palmă.

Desprins de toate cele ce ne adâncesc nemernicia încerc să-mi găsesc aripile  și să mă înalț, doar că pe spate nu-mi zăresc decât întoarsa umbră, din pribegii mărețe, plină de răni și zdrențe, durere și suspin, tăcerea unui stup golit profund de miere.

ADI CRISTI