FELUL DE A FI AL CHINULUI

Mă ridic în picioare și strig. Mă așez, mai apoi, și tac. Privesc orizontul ca pe o lamă de ghilotină și simt cum grumazul îmi sângerează. Mă pipăi și urlu, materia îmi este spulberată! Vreau să trec dincolo de durere, în partea în care auzim că este bine, fără durere și fără suferință, un loc plin de verdeață…dar nimeni nu se încumetă să schimbe felul de a fi al chinului, cu această stare plină de speranțe frumoase. Vorbim despre precauție și nu de teamă, vorbim despre iluzia care ne bucură și ne încurajează, fără ca să visăm cu ochii deschiși. Îi ținem închiși…tulburându-ne orice încercare de a retrăi realitatea în termenii mult prea dureroși ai ei, decât am fi noi în stare să-i suportăm.  Tot timpul avem cu noi eventualul ”plan B”  care să ne scoată din impas, care să ne ofere necesara continuitate, astfel încât, între mine și tine să fie tot timpul asigurat aerul de respirat, dar și iluzia care să ne ofere visul sub formă de ”a doua zi”, astfel încât să nu ne pierdem în deznădejde, să nu fim sortiți corbilor care ne-ar devora înainte chiar să fim prada firească a lor, în mijlocul deșertului fără de speranța zilei de mâine și nici măcar a întoarcerii în ziua de ieri.

Simt nevoia unei resetări. A unui nou început fără ca cel care se reașează la linia de plecare să nu țină cont de ceea ce a fost până la el. Avem nevoie de acea ”învățătură de minte” care nu numai să ne ierte de greșeli, ci mai ales să ne învețe cum să pășim mai departe, în afara greșelilor inerente, spunem noi, celui care vrea să-și aleagă un drum nou.

Avem nevoie de noi înșine, mult mai curați, mult mai firești, mult mai sensibili cu ceea ce se întâmplă în urma noastră.

Avem nevoie de acea privire aruncată peste umăr care să ne țină legați de urmările faptelor noastre, care să ne mențină responsabilitatea și după ce ”furtuna a trecut”. Suntem culpabili de tot ceea ce se întâmplă cu noi, dar și cu aproapele nostru (mai ales), așa cum responsabilizarea nu mai ține de opțiune, nu se mai negociază, ea fiind fundamentul pe care încercăm să ne ridicăm ziua de mâine, în aceeași termeni ai credibilității și responsabilității.

Avem nevoie în primul rând de bună credință, avem nevoie mai apoi de un proiect fezabil, care să ni se potrivească cu temerile noastre (mai ales) și cu speranțele noastre dresate ”să nu sară calul”, să fie construite din cel mai pur bun simț, care să ne asigure o dezvoltare tridimensională a ceea ce numim noi visul unei generații, astfel încât inevitabilul conflict între generații să aibă capacitatea de a construi și nu nefasta capcană a prăbușirilor inevitabile.

Prea multă nervozitate, prea multă agitație, prea puțină substanță, superficialitate, imoralitate, lașitate, răzbunare, dușmănie, dezintegrare, spulberare, ”praf în ochi”, tăceri complice. Acestea sunt părțile componente ale unei realități bolnăvicioase, din care încercăm să ne extragem, să ne cerem afară. Ne-am împiedicat pe treptele pe care, urcând, am fi dorit să atingem cerul. Să fim la aceeași înălțime cu bunul simț. De mult prea mult bun simț, pentru a fi pe înțelesul tuturor celor care ar fi dorit ei să fie fruntea.aspirațiile noastre. Nu ne-a reușit, cel puțin unora dintre noi care, paradoxal, au dat dovadă de echilibru, cumpătare, statornicie.

Ne risipim energiile și mai ales timpul pe tot felul de lucruri periferice, care pe fond nu contează, nu fac decât să ne înfierbânte, la rece. Să ne scoată din case și să ne înhaite cu neica nimeni cu gură mare. Cu acei derbedei care nu știu altceva decât să te lovească pe la spate. Nu știu altceva decât să-ți muște fesele, sau călcâiul, să-ți scuipe obrajii, să-ți strângă ”din greșeală” degetele în ușă…să te facă să urli, să țipi, să-ți iasă ochii din orbite. Să te dai de-a berbeleacul, de-a rostogolul, de-a tăvălitul prin noroi sau prin zloată. Într-o astfel de companie, riști să nu te mai recunoști, să nu-ți mai aparțină nici un gând, nici o faptă, nici un eșec. Ai făcut ceea ce ți s-a cerut. Ai dat apă la moară tuturor celor care văd într-o astfel de mișcare izbăvirea și singura ieșire necesară în lume, astfel încât nimeni să nu te mai amestece cu ceilalţi, dar toți să înțeleagă în ce constă forța de neînvins a celor care au activat pentru prima oară valoarea unității naționale.

Europa s-a trezit. Nu mai vrea cu orice preț ”unitate prin diversitate”. A înțeles că doar diversitatea, dată cu avizul garantat al culturii naționale, mai poate garanta punerea în valoare a unității europenilor în competiţia lor necesară cu SUA sau cu celelalte state ale lumii ce nu pot să ignore Europa. Acestea sunt majorele probleme, mult mai importante decât rățoirea lui Klaus Iohannis, sau cu pițigăitul limbaj de la Videle, mult prea sărac în perspectiva formulării proiectelor guvernamentale, cu sau fără greșeli descalificante, cel puțin în ceea ce privește limba română a celor care și-au asumat construcția în această limbă, puternică, grea, plină de fundamentele necesare stabilității și, mai ales, acoperirii celor mai profunde situații.

Mă ridic în picioare și strig. Mă așez, mai apoi, și tac. Privesc orizontul ca pe o lamă de ghilotină și simt cum grumazul îmi sângerează. Mă pipăi și urlu, materia îmi este spulberată! Vreau să trec dincolo de durere, în partea în care auzim că este bine, fără durere și fără suferință, un loc plin de verdeață…dar nimeni nu se încumetă să schimbe felul de a fi al chinului, cu această stare plină de speranțe frumoase.

ADI CRISTI