ȘI V-AM SPUS POVESTEA AȘA

Încerci să-ți faci cruce. Nimic nu te oprește să spui șoptit sau în gând:”În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin!”

Vrei să te încumeți să deschizi ochii. Să ciulești urechile, să rostești cuvinte. Vrei să fi parte din partea activă a lumii, parte din partea care gândește și ia decizii. Crezi să tu ești cel nimerit în inimă să aibă grijă de țară ca și cum ar avea grijă de propria-i mamă. Te ridici din mulțime și îți arăți capul coasei, provocând-o, umilind-o să taie adânc o brazdă prin mulțimea de capete, astfel ridicate o dată cu tine. Doar așa se naște moartea celor care contează, moartea celor de pe frunțile cărora curge sudoarea de sânge a sacrificiului pentru ceva, al celor care, în cele din urmă, contează, așa cum importanți sunt cei care își dau viața pentru ca restul să ajungem la acea moarte senină, plină ochi de bătrâneţe anilor, care ne-au arsa întreaga lumânare.

Într-o țară în care dezbinarea este mai multă decât aerul pe care îl respirăm cu sau fără voia noastră, s-a trezit cineva să ne vorbească și despre unitate. Nu că ar fi greșită o astfel de alegere. Ar fi chiar mai mult decât necesară. Am putea spune că unitatea ajunge astăzi să fie imperios necesară. Doar că cel care ne vinde o nouă iluzie, o nouă speranță este tocmai cel care a reușit să ne dezbine, de fapt să desăvârșească opera înaintașului său, de la care a preluat simbolic prerogativele prezidențiale.

Klaus Iohannis, căci despre el este vorba, suferă se pare de o schizofrenie greu de ascuns, de o paranoia multiplă, în trupul său sălăşluind fel de fel de caractere, fel de fel de personaje, dintre cele mai ciudate și mai radicale. Ar fi păcat să nu-i dai o maximă de atenție celui înspre care se îndreaptă cele mai nedrepte acuzații de nazism, de trădător de neam sau, mă rog, de idiot clinic. De fapt Klaus Iohannis poate să întruchipeze toate aceste personaje, chiar și numai pentru că el este sincer în primul rând cu acestea. Niciodată nu a trădat nazismul, atunci când întruchipa această rușine a lumii, cum nici pe idiotul clinic nu l-a trădat atunci când a recunoscut că el trebuie să înțeleagă un text simplu, pe care l-a înțeles o țară întreagă, de la prima lectură. Se pare că, sinceritatea lui Klaus Iohannis este nu numai dezarmantă, dar ea poate fi și o circumstanță atenuantă atunci când cineva s-ar gândi că un astfel de multiplu specimen ar trebui pedepsit cu câte o pedeapsă pentru fiecare întruchipare a președintelui. De fapt, în acest moment ne sunt vizibile toate punctele de intersecție ce au legătură cu președintele Klaus Iohannis și nu doar cu cetățeanul ”pe persoană fizică” Klaus Werner Iohannis. Prerogativele prezidențiale sunt cele care îi unesc aceste întruchipări, făcând posibilă apariția în același timp, cu aceeași persoană, în locuri diferite a personajelor iohanniene: președintele, demonstrantul, idiotul, schiorul, nazistul, trădătorul de neam, biciclistul, unificatorul, falsificatorul, zâmbetul șăgalnic, aruncătorul de paltoane pe capota mașinii, umilul cetățean ce știe să se facă și plăcut și iubit, dar și urât, contestă, luat la înjurătura neaoșă a românului crescut o dată cu țara.

Dintre toate aceste ipostaze una singură îi este pe plac și mai ales dragă (acum) președintelui Klaus Iohannis, cu atât mai mult cu cât începem să vorbim în termenii mieroși ai campaniei electorale. Klaus Iohannis vrea unitate. Nu-i mai convine dezbinarea poporului. Dezbinarea clasei politice poate să fie, căci din asta se și alimentează. Dar electoratul? Cum să avem o țară fracturată? Cine să mai înțeleagă cum se va construi majoritatea necesară pentru ca el să fi ale din nou președinte, dacă nu cu aceleași șase milioane de voturi (despre care nimeni nu știe mai nimic, fiind strânse într-un spațiu virtual, în momentul în care acesta a început să fie ultima jucărie la modă a tinerelor generații, care oricum nu știau cine este ”neamțul de la Sibiu”. ȘI-a băgat coada cine a trebuit să și-o bage, a folosit limbajul criptat al reţelelor de stabilizare, și astfel, produsul a fost vândut ca fiind de-al lor, deci: În piața publică, neamule, adunarea! Cu generalul Iohannis în frunte vom avea victorii multe!” Pas cu pas Klaus Iohannis a fost numit președintele României, înainte ca cineva să știe cine este, de unde vine și ce ar vrea să facă, înaintea înfierării votului majoritar care l-a așezat  cu greu la Cotroceni.

Klaus Iohannis acum știe că dacă nu propagă unitatea în anul sărbătoririi centenarului Marii Uniri, riscă să piardă trenul acelui naționalism necesar pentru a-ți aduna poporul în jurul tău.

Poate de aceea de pe bicicletă, cum altădată Mihai Viteazu de pe cal, încearcă să adune poporul de

zmembrat, împrăştiat, prins în jocul bisericuțelor.

„Noi, cei de aici, suntem în viaţa normală oameni foarte diferiţi, cu meserii diferite, cu preocupări diferite, cu hobby-uri diferite, dar iată că am găsit un punct comun – ne place să mergem pe bicicletă. Se creează o unitate. Ce bine ar fi ca acum, la 100 de ani după ce ne-am unit, să ajungem la unitate. Ar fi senzaţional şi participarea mea o dedic şi acestui deziderat – să se creeze mai multă unitate între noi”, a declarat Iohannis, înainte de a încăleca pe șaua bicicletei și nu pe șaua din poveste: ”și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

ADI CRISTI