24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Viiturile încep să facă parte din coșmarurile noastre diurne. De această dată vorbim de puhoaiele de apă, ce năvălesc peste așezările străbătute de pârâiașe, pârâuri sau chiar de râuri. De această dată, revărsările sunt violente, de nestăvilit, ce aduc cu ele tot ceea ce au reușit oamenii să adune într-o viață de om sau în mai multe vieți, dacă ținem cont că unele locuințe au adăpostit generații de urmași ai înaintașilor noștri. Această stabilitate a locuințelor demonstrează de fapt statutul poporului român de a fi și de a rămâne pe aceleași locuri în care nu numai că s-au născut, cât mai ales pentru că sunt pe acele locuri de la începuturi, atunci când viața i-a găsit în aceeași gospodărie pe care au dus-o pe mai departe, au crescut-o și, nu în ultimul rând, au perseverat în a o dezvolta, protejând-o din ce în ce mai bine.
Ne aflăm în raza de acțiune a calamităților naturale, fără ca cineva să se gândească să cheme la judecată răzvrătirea naturii, cu atât mai mult cu cât, în fiecare dezvoltare a exceselor pe care Natura le ia în seamă, ca replici ale desincronizării grijei locuitorului acestei planete față de echilibrul necesar înțelegerii mecanismelor după care funcționează viața pe Pământ, există explicită greșeala pe care muritorii nu au ezitat să o facă, evident fără ca să și-o asume, încercând să meargă mai departe, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Azi așa, mâine așa, până când apa iese din matcă, inundațiile devenind un fapt al zilei, astfel încât excepția reuşeşte să se transforme în regulă, în ceva normal la care ar fi trebuit să te aștepți, așa cum aștepți să se schimbe ziua cu noaptea, lumina cu întunericul, toamna cu iarna, primăvara cu vara.
Ajungem să fi propriile noastre victime. Cu toate acestea nu ezităm să ne întrebăm cine ne dorește răul, cine ne face rău, cine sunt cei care ne țin cu capetele scufundate în apele dezastrului. Mai mult, uneori, când nu mai avem nici un capăt de speranță, o dăm în bâlbâială, încercând să aflăm cine sunt cei care ne-au adus în această situație. Din acest gen de căutare evităm să privim înspre noi, adevărații vinovați, încercând să dăm vina pe unii sau pe alții, pe roșii sau pe galbeni, evitând să ne facem eliberatoarea mea culpa. Recunoașterea greșelilor (gândind că astfel, în spatele unei iertări firești și necesare) va sta învățătura de minte. De 30 de ani (ca un făcut) suntem aleșii dezastrelor naturale, fără a exista o legătură directă între ce se întâmplă în țară și ce se întâmplă în Natură.
În timp ce noi desfacem firul în patru (opt, șaisprezece sau chiar treizeci și doi), în imediata noastră apropiere, peste gard, șoseaua este înghițită de puhoaiele care mătură totul în cale, transformând lucrurile de neclintit în adevărate jucării, luate la vale, date de-a dura, cu aceea ușurință greu de imaginat. Astfel ni se arată nimicnicia imaginației noastre, ușurința cu care lucrurile pot fi împinse înainte, doar atunci când există o voință ce duce timpul prezent în aceeași direcție, fără ezitări, fără compromisuri, fără specularea anumitor conjuncturi. Nu! Totul trebuie să intre în acea aritmetică a lucrului clar, logic, normal, fără tertipuri, șmecherii, fără a fi o construcție de cărți de joc, prezentată lumii cu fațadele unor zidiri trainice, de cetate. Avem nevoie, pe lângă această nouă atitudine, de o nouă povestire. De o nouă abordare a întâmplării, care nu ar mai trebui să înceapă de la ceea ce vom face noi când vom avea pensiile majorate, sau câștigurile majorate, ci ar trebui să mergem împreună pas cu pas pe acest drum, de la nevoile noastre de acum înspre câștigurile pe care conducătorii ni le promit. Nu trebuie să ne culcăm pe lauri, trebuie doar să mergem pas cu pas lângă cel care ne-a promis, astfel încât să fim martorii și beneficiarii că ceea ce ar trebui să se întâmple se și întâmplă.
Această încrâncenare, acestea sunt puhoaiele care le avem în sufletul nostru, în preocupările noastre, în spaimele care ne îngrijorează poate mai mult decât reușesc să o facă dezlănţuirile de afară. Natura nu are culoare politică. Natura nu votează. Natura nu se spune legilor, convențiilor și regulilor umane. Din contra, când vorbesc despre calamități naturale oamenii sunt exonerați de răspundere. Cu toate acestea, pentru a reuși să înțelegem cum funcționează țara pe banii noștri, trebuie să avem în clar care sunt banii noștri și care sunt banii statului. De fapt, banii noștri nu prea mai sunt, dacă ar fi să gândim în termenii reali ai proprietății. Statul de drept a reușit prin mecanismele sale să creeze această iluzie că suntem proprietarii unui cont, că banii din cont ne aparțin, așa cum ne aparține umbra, de exemplu. În fond, statul este proprietarul nostru, a tot ceea ce ni se pare că avem, de la cont, la casă, mașină etc. Statul ne poate bloca conturile, ne poate lua casa, ne poate lua mașina, evident în baza unor legi pe care tot el le face, este adevărat, prin intermediul aleșilor noștri, cei care au această nemiloasă delegare de competențe, prin responsabilitățile pe care ei și le asumă, în numele nostru.
Afară apa se izbește în zidurile casei. Strada este plină de mâl, de fiare contorsionate, de animale înecate. Printre ele se întrevede viitorul, care a fost și el luat la vale. Se impune o întoarcere în timp, să vedem cu ochii noștri lucizi unde am greșit. Pe ce drum de grotă am nimerit?
ADI CRISTI
