DEȘTEPȚII SE PROSTESC, IAR PROȘTII RĂMÂN AȘA

Marea bătălie din societatea românească de azi se dă pe ”obsesia Dragnea”. Tot ce se întâmplă în aer, sub apă, pe pământ sau chiar sub pământ este automat raportat la beneficiile pe care le poate obține Liviu Dragnea. S-a ajuns să se creadă că viața pe pământ a apărut pentru ca Liviu Dragnea să aibă și el un loc în nevinovăția planetei. Dacă cumva, din întâmplare, se schimbă direcția vântului, fără doar și poate, la baza acestei modificări nu pot sta altcineva decât ”slugile lui Dragnea”, chiar dacă prezumtivul destinatar nu se născuse încă. ”Oricum, se va naște el, o dată și o dată și atunci tot Dragnea îi va fi numele și Liviu prenumele!” Trăim vremuri de netrăit. Avem de îndurat, în primul rând, umbra pe care o lăsăm pe pământ, sub formă de peșteră, de grotă prin care tot căutăm rostul provocărilor ”de-a v-ați ascunselea”. Am ajuns să nu ne mai găsim pe noi înșine. Să percepem realitatea imediată ca fiind timpul dat jos din spatele nostru, așa cum ne dăm jos sacii, pe care am reușit să-i descărcăm din căruțe, camioane sau din vagoane.

Suntem noi înșine provocările vieții față de care nu ne simțim responsabili, chiar dacă ele fac parte din șansa de a ne simți vii, șansa noastră de a crede că Dumnezeu nu este dușmanul nostru, că El reprezintă de fapt sensul vieții, al iubirii și nicidecum disperarea morții. Avem nevoie de ochiul limpede în irisul căruia să ne redescoperim adevăratele profunzimi, singurelele în măsură să ne împlinească visele, idealurile, speranțele.

Cu cât vom deveni mai mulți cei care vom înțelege că viața ne aparține, cu atât vor dispărea ca prin minune conglomeratul de țipete și urlete, de lumi paralele, artificiale, peticite, falsificate, singurele vinovate de atmosfera sufocantă în care încercăm să învățăm despre beneficiile unei pretinse democrații. Atunci când nimerești într-o zonă cu aerul infestat, poluat cu tot felul de otrăvuri irespirabile, ai șansa de a alege două căi: calea morții subite și calea ținerii respirației, care nici ea nu poate să dureze mai mult decât ești în stare să surpaviețuiești cu aerul blocat în plămâni. O a treia cale există doar atunci când ai o mască de oxigen, o șansă de a-ți lua aerul curat dintr-o sursă auxiliară, de rezervă, singura în măsură să te mențină în viață, până ce treci această cumpănă aparent fără ieșire.

Peste toate acestea zboară pasărea cu clonț de rubin, pasărea între aripile căreia suntem cu toții purtați, imaginându-ne zboruri riscante sau pur și simplu planări peste viață, line sau sub formă de prăbușiri, atunci când una visăm și altceva se întâmplă cu noi.

O astfel de stare este posibilă în blocajele noastre logice și creative, dependente 100% de imaginea vinovatului de serviciu, cel care răspunde la numele Dragnea sau nu mai răspunde de loc, atâta timp cât el a devenit obsesia irefutabilă a timpului prezent, neșansa noastră de a găsi, în timp util, pe cine să dăm vina, cine să poarte în spate toate nerealizările, cine să fie pus la zid, dar nu ca un erou, nu ca o victimă, ci pur și simplu asemenea unui condamnat cu acte în regulă.

Cred că lipsa de abilitate a lui Liviu Dragnea, dar și prea multa dorință de a fi și el cineva, de a avea și el statutul demnitarului într-un mod conjunctural, ce nu v-a mai prinde o a doua șansă, într-o altă poziționare a pieselor pe tabla politică de șah, au construit acest mit al ”al vinovăției în toate cele ce sunt” sub numele de Liviu Dragnea, astfel încât, toate mutările pe care ”oamenii săi le fac” să fie suspectate aprioric de ceva interese oculte, ale cărui beneficiar nu poate fi altcineva decât ”Umbra teleormăneană la Tel Drum”.

Poate că lucrurile ar fi intrat într-o stare latentă de amorțeală plictisitoare dacă din nou neinspiratul Liviu Dragnea nu ar fi ales mutarea cea mai greșită care s-a inventat o dată cu greșeala fatală, aceea de a pune în vârful port-drapelului guvernamental pe acea doamnă dragă nouă tuturor șmecherilor cu ciudă majoră pe școală, Viorica Vasilica Dăncilă. Asemenea unei scântei rătăcitoare (și nimerită din întâmplare în grămada de fân deja uscat) mutarea a ridicat până la ceruri vâlvătaia, desțelenind lacrima păcatului până la dimensiunea rodului bogat, dar sec și greu de îngurgitat. Ieșind din metaforă, nimerim direct la Videle, orașul pedepsit să se rușineze cu cele două produse teleormănene, dacă ar fi să o învinovățim că există și pe simpatica, gingașa și delicata șefă peste polițiști și prefecți (fără ca această asociere să justifice natura aceluiași aluat). Dincolo de astfel de observații malițioase, pe care mi le asum doar pentru a da voie cuvântului să nu se plictisească prin tot felul de șabloane, există un adevăr indubitabil, acela prin care unii strigă ceea ce au învățat să strige, iar ceilalți se fac că nu înțeleg. O lume în care deștepții se prostesc, iar proștii rămân așa cum sunt.

ADI CRISTI