24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Există un diagnostic precis. Nu mai trebuie să umblăm cu presupusul, cu ”datul cu părerea”. Știm deja fără nici un dubiu ce avem. Ce ne doare. Ce ne afectează atât de mult și de profund relațiile dintre noi. Suferim la modul cronic de dușmănie. De intoleranță dusă până la agresivitate. Nu ne mai putem stăpâni nervii. Nu ne mai putem stăpâni atacurile verbale și, mai grav, cele fizice. În această stare nu mai avem mult până ce nu vom declanșa războiul fratricid. Nimic nu ne mai împiedică să ajungem la acest deznodământ aberant, dar care continuă să ne definească trecutul, prezentul și cu siguranţă, viitorul. Așa suntem noi, trădători din fire, profitori din nevoie, slugarnici… poate și pentru orgoliul nostru tot timpul rănit. Ieșim în stradă ca să protestăm nu pentru că nu mai avem altceva de făcut, nu pentru că timpul nostru ne permite să abuzăm de el până la demența dată de dărâmarea arhitecturii democrației autentice. Ieșim în stradă doar pentru că, în logica lucrurilor ilogice, ”se poartă” această ieșire în stradă. E cool, motiv de reconstruire a turmei, de această dată aberant de gălăgioasă sau, de ce nu, în ton cu felul nostru de a fi. Cu felul în care am ajuns noi să fim, revoltați, iritați, grobieni din te miri ce! Avem deja un nou tip de anticorpi, cu ajutorul căruia încercăm să rezistăm la tot ceea ce produce Liviu Dragnea. El, PSD, ALDE, dar și ”ciuma roșie”, provoacă în mulțimea ieșită în stradă o viitură, care este în stare să măture totul în cale. Intoleranța impune inevitabila nevoie de dialog. Nu se cunoaşte o altă ieșire, o altă calmare, o altă stare de revenire decât aceea a toleranței provocatoare de dialog, de compromis, de clarificări, de încercare de a găsi o potecă, un drum de munte, care să ne scoată la câmpie, la mare, pe acel platou întins pe care să se așeze țara la reconstrucția ei morală. Un fel de linie trasă de comun acord după care să se construiască ceva , o țară sau o comunitate exclusivistă, care să adopte un cod de reguli valabile și de la care să nu se mai facă rabat. Aceasta ar putea fi înțeleasă ca fiind ieșirea din labirint. Ieșirea pe care să te poți baza că te scoate la lumină, că drumul pe care ți-l propune să-l urmezi nu este o capcană. O altă capcană!
Nu mai putem evita o confruntare directă. Cu cât va fi mai repede cu atât consecințele vor fi mai ușor de suportat. Avem nevoie de ceea ce nu avem. Avem nevoie de un mediator, de un arbitru care să-și demonstreze imparțialitatea necesară împărțirii dreptății. De această dată, dreptatea care ar trebui să fie împărțită celor care astăzi au ajuns să se sfâșie între ei, nu poate fi alta decât o dreptate rabinică: ”Și tu ai dreptate, și tu ai dreptate”, astfel încât cele două părți beligerante să fie în stare să-și tragă răsuflarea, să se calmeze, să se simtă, în aceeași măsură luate în seamă. Avem nevoie de dialog mai mult decât am avea nevoie de aer. Nu mai putem să perpetuăm starea aceasta de nesiguranță, confuzie și hărmălaie!
Avem nevoie de președintele care, constituțional vorbind, este singurul în măsură să calmeze spiritele, să cheme la masa tratativelor pe cei aflați în conflict. Să fie acea putere împăciuitoare, care să garanteze echilibrul puterilor în stat, dar și respectarea legilor, inclusiv acea lege care definește fundamentele statului de drept, prin care este asigurată separația puterilor în stat, legislativă, executivă și puterea judecătorească. Scurtcircuitul produs de aproape 15 ani în zona puterii judecătorești a dus astăzi la piețele publice incandescente. Modul în care s-a propagat nedreptatea și ilegalitatea tocmai în justiție, amestecul serviciilor secrete și ale instanțelor de judecată în anchetele penale au făcut să ajungem exact unde suntem astăzi. Vinovății inventate, dosare falsificate, sentințe aberante urmate de achitării pe bandă rulantă. Totul s-a întâmplat cu participarea instituțiilor statului de drept, într-un dispreț total față de lege, avându-i pe ultimii doi președinți de țară părtași la cea mai mare devalizare a încrederii poporului în ceea ce ar fi trebuit să se numească Justiția în România.
Klaus Iohannis în loc să fie președintele României, conform prerogativelor constituționale, a demonstrat că se simte bine în fruntea manifestanților, că este dispus să le facă concesii, să deschidă un dialog cu aceștia, ignorând puterea legislativă, rezultată în urma votului popular. Pentru Klaus Iohannis, după ce a demonstrat că se situează în afara legii, nepunând în aplicare o decizie a CCR, provoacă una dintre cele mai grave confuzii, atribuind votului majoritar statutul de vot dictatorial. Această periculoasă interpretare a votului majoritar actual, pe care îl are Parlamentul Românie, nu face altceva decât să discrediteze procesul electoral, să descurajeze singura modalitate de participare a poporului la luarea deciziei majore (de a-și alege reprezentanții, cărora să le transfere responsabilitatea votului). În lipsa unui preşedinte credibil și funcțional, pe acest fond al dezbinării accentuate, cine ne mai salvează sau se salvează cine poate, astfel încât ultimul care va pleca din țară să nu uite să stingă lumina și toate celelalte servicii pe care am ajuns să le plătim la alții, în conformitate cu ciudatele recomandări ale Uniunii Europene, în momentul în care făceam încălzirea pentru a adera la această familie europeană, cu ambiții tentante, dar dezamăgitoare, după cum una ți se spune în reclama produsului și altceva găsești după ce-l despachetezi!
Trăim vremuri tulburi și greu de privit în ochi. Nu avem soluții, vizualizând doar lipsa de la post a conducătorului, cel care a ales varianta trădării îl locul celei a implicării.
ADI CRISTI
