ȚARA HĂITUIRILOR ȘI A SFÂȘIERILOR

Ne apropiam de luna august. De ultima lună a verii. Care vară? – ar fi cea mai directă întrebare pe care ar trebui să o adresăm, dar evident că nu avem cui. Cine să ne răspundă prin prisma asumării responsabilităţii a ceea ce a fost anul acesta? Evident că nu sunt prea mulți amatori, mai ales când vine vorba de a fi responsabil pentru un lucruri ale căror efecte negative ne marchează decisiv viața în scurgerea ei.

Există deja un nou sport național la români, dacă ținem cont de efortul și consumul de energii creatoare, pe care îl fac unii dintre semenii noștri pentru a demonstra evidențele, dar, fără nici o jenă, obligându-ne să credem că ceea ce vedem cu ochii noștri nu este decât o realitate privită în sens invers. Albul este negru, ziua este noaptea sau, mai rău, albul este piesa câștigătoare și noaptea e doar pânza cernită așezată deasupra vieții noastre de zi cu zi. Tot felul de aberații ne sunt servite ca fiind ultimele realizări făcute în numele poporului, pentru cine se nimerește acasă…

În prima decadă a lunii august sunt așteptați să revină un milion de plecați din țară, de oameni care nu s-au acomodat cu lipsurile capitalismului, atâta timp cât față de cele ale comunismului  nu au avut cum să ne revolte în nume personal. Leu este liber doar atunci când simte el că nimic nu-i îngrădește dreptul său de a vâna pentru a trăi și nu de a mânca de-a gata între gratiile unei grădini zoologice care reuşeşte în cele din urmă să-și atrofieze sălbăticia, riscând astfel să-l transforme în altceva decât în fiara care ar fi putut să stăpânească animalele lumii, în mediul lor natural. Continuând metafora putem spune că Leul în condițiile artificiale create de om devine din rege, lacheu, din exponent al forței tensionându-se în personaj de circ, care să nu mai îngrozească, atâta timp cât misiunea sa devine una programată, aceea de a distra pe cel dispus să petreacă două ore cu programele circului de stat, fie la el acasă, fi aflat în turneu.

Luna august devine astfel din 2007 luna întoarcerii acasă, în care, anul acesta, leii noștri paralei plecați să cucerească lumea se vor întoarce pentru prima oară pe picior de forță, să ceară socoteală celor rămași acasă. Va fi o confruntare semnificativă, se va lupta mia de euro cu mia de lei. Mia de euro, care oricum ai lua-o, tot deasupra miei de lei va fi, călărind-o fără nici o șansă de reabilitare și de revanșă câștigătoare. Chiar dacă a şterge la fund bătrânii Europei este o muncă cinstită, ea devine mult mai evidentă în condițiile în care mia de lei din spațiul mioritic devine ridicolă în mâinile pensionarilor care astfel le este recunoscut efortul prestat pentru țară pe parcursul a 35 de ani de muncă asiduă. Ceea ce nu se spune sau se trece vijelios pe lângă esențialul cauzei este faptul că statul nu dă nimic pensionarului, atâta timp cât pensionarul ar trebui să primească înapoi cotizația pe care el a plătit-o pentru pensia sa în toți anii în care a lucrat, în toți cei 35-40 de ani petrecuți în câmpul muncii. Nimeni nu ia de la nimeni, nimeni nu dă altcuiva. Ceea ce se întâmplă astăzi pe piața muncii este un haloimăis numai bun de prins urechile neavizaților. Pensia nu este pomana statului dată cetățeanului, oricât de mult s-ar acredita această idee, cum nici lucrătorul din străinătate nu este deasupra celui rămas acasă doar pentru că a găsit să șteargă la fund Europa pentru o mie de euro, bani pe care în țară îi câștigă parlamentarul român, de exemplu, este adevărat, metaforic vorbind, pentru o îndeletnicire similară, dacă acceptăm ca fundul Europei să fie aproximat cu gura nemulțumiților autohtoni. Rămând în acest jos de imagini, putem să ne desfătăm cu ceea ce ne oferă oglinda, în fața căreia încercăm să surprindem soarele strecurat printre norii negrii de ploaie, pentru a ajunge în ochii lumii sub forma eroului principal, singurul care poate să iasă victorios și în lipsă, atâta timp cât ploaia necontenită îl cuprinde, fără a-l scoate la suprafață. El există, doar că nu se vede, deocamdată. Mai iese din când în când pentru a ne da de știre că este cu noi, că luminează și încălzește pentru noi, doar că  momentan trebuie să suporte hachiţele formațiunii masive de nori, ce nu face altceva decât să ne împiedice să trăim și noi ca oamenii normali. Să avem după ce să bem apă, să fim cât se poate de calzi și de curtenitori, să-i lăsăm pe cei care au plecat de acasă să se întoarcă, dar nu pentru a ne certa ce am făcut îl lipsa lor, ci pur și simplu pentru a rămâne alături de noi, dacă vor cu adevărat să pună umărul la fundația țării atât de greu încercată în acești 30 de ani de capitalism. Nu știu dacă e greu sau dacă e ușor, celor plecați sau celor rămași, dar ceea ce știu cu siguranţă este nevoia de unitate, nevoia de a lucra împreună la destinul României, țara hăituirilor și a sfâşierilor, a agresivității fratricide.

ADI CRISTI