24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
La sfârșitul săptămânii trecute s-a încheiat unul dintre cele mai spectaculoase proiecte culturale ale Iașului, construit în jurul unei teme relative noi în peisajul actual de cultură urbană. Poezia a fost scoasă în stradă, pe pietonalul Ștefan cel Mare și Sfânt, spațiul devenit pentru două ore, în fiecare zi de weekend de august, amfiteatrul de suflet al ieșeanului iubitor de frumos, de sensibil, dornic să se lase emoționat de poemele reprezentative ale literaturii române actuale.
Peste 140.000 de ieșeni lucrează astăzi în străinătate, beneficiind de voința lor de a merge acolo unde consideră ei că este mai bine pentru familia lor, acolo unde cred că au o șansă deplină de afirmare. Există încă acea marotă greu de ignorat și poate și de contrazis, aceea că lipsurile, greutățile, haosul (care încă persită în țară) i-a determinat să-și caute norocul unde va dori Dumnezeu, ieșind din previzibilul cerc vicios al nivelului de trai scăzut, prin asumarea viitorului, scos din tiparele ”destinului implacabil”, mioritic. Astăzi în străinătate lucrează peste patru milioane de români, întregind numărul conaționalilor noștri (care stau dincolo de granițele țării) la 12 milioane!
Mai mult de jumătate din România a ales o altă țară, o altă cultură, o altă civilizație ca suport ce stă la baza evoluției lor în planul profesiei, vieții, remodelării culturale, astfel încât adaptarea să nu fie un impediment, ci, din contra, un motor al evoluției lor , beneficiind, de mult căutata la noi, stabilitate.
Poate de aceea proiectul ”Turist în Iași. Acasă pentru cei plecați” și-a definit cât se poate de clar și de lucid menirea sa de a-i invita pe cei plecați la muncă în străinătate să revină în concediu în orașul lor natal, spațiul care le motivează sentimentele de dor și de aducere aminte a unui trecut pe care ei l-au folosit pentru creștere și dezvoltare, beneficiind de un suport emoţional greu de ignorat astăzi. Dacă 11 luni din an, temerarii evadați din lagărul instabilității, sunt nevoiți să țină cont de o altă cultură, de alte tradiții și obiceiuri, indubitabil străine sufletului lor, măcar o lună din an aceștia ar trebui să-și găsească șansa redescoperirii conceptului ”acasă”, a întoarcerii acasă, ceea ce înseamnă redeșteptarea spațiului de amintiri, redefinirea valorilor emoționale, de trăire interioară a simbolurilor care au făcut din acest popor un popor cu identitate națională, un popor egal cu toate celelalte popoare, poate mai puțin statornice ca noi. Este un paradox greu de explicat, dar care se menține a fi viabil, acela prin care noi care suntem de mii de ani, în același spațiu geografic, când mai ciuntit, când mai recuperat, avem astăzi marea problem[ a stabilității. Este adevărat, nu vorbim despre stabilitatea externă, a întregului, a ceea ce înseamnă popor stăpân pe propria soartă, cât mai ales vorbim despre stabilitatea internă, despre lipsa de înțelegere în societate, de dușmănia care a ajuns astăzi să declanșeze un veritabil război fratricid, mult mai periculos, mult mai atroce decât o conflagrație între noi și cei de dinafara noastră.
Avem nevoie de un mediator, de o deșteptare colectivă, de un pact (fie el și cu diavolul) pentru a ne trezi, pentru a conștientiza că de fapt trăim un coșmar și nicidecum o realitate. Ura și dușmănia au reușit să facă din noi tabere ireconciliabile, să ne asmute unul împotriva celuilalt, fiecare având dreptatea lui, fiecare considerându-se a fi soluția salvatoare. Nu putem să nu observăm că de fapt soluția salvatoare pentru poporul român nu este nici una dintre ofertele aflate în dispută. Nici unii și nici ceilalți nu ne pot salva, de fapt, nu pot salva România de la dezastru, de la izolare, de la părăsire. Doar împreună vom reuși să ne activăm acele resurse care ne-au făcut (și ar putea să ne mai facă din nou) invincibili. Țara este cuprinsă de pesta porcină africană, nu numai în spațiul porcului românesc, cât mai ales, iată, cu aceleași efecte devastatoare, și în spațiul ”politicianului de suprafață” sau a celui de tip nou, ascuns în spatele pretinsei societăți civile (cea mai nou expresie a lașității zombificate). Dacă politicienii, așa răi cum sunt ei sau așa de geniali, au acel curaj al decenței de a își asuma controversatele decizii politice, partea ascunsă (dar îndărătnică și violentă) a celor care huiduie și înjură încearcă să devină noul actor pe scena politică a țării, care dorește cu tot dinadinsul să fie poporul, astfel încât dacă nu este ascultată, devine agresivă, devine violentă, rupe din bordurile străzi și aruncă cu ele în jandarmii țării, pentru ca, mai apoi, să se vaite că au sărit la măcel jandarmii care, în viziunea lor, ar fi trebuit să le mulțumească cu fața sângerândă, că de aia sunt ei jandarmi(sic!) Viziunea grobiană a zombificaților, a celor care nu vorbesc decât ceea ce li se dă să citească (sau, dacă și așa este prea mult pentru ei, să stea cu pancardele spânzurate deasupra capului) este aceea că nu mai contează nimic din valorile democrației, atâta timp cât acestea intră în conflict direct cu ceea ce doresc cei care i-au trimis la luptă în piețele publice ale orașelor.
Nu este bine și nu este sănătos pentru poporul roman să se cultive sine die această mătrăgună a disoluției autorităţilor statului de drept, în care președintele Klaus Werner Iohannis să se facă că nu este de pe aici, că nu se întâmplă nimic grav în jurul său, că el știe una și bună că este președintele tuturor românilor lui (evident) și doar ai lui. De restul nu are timp să se ocupe, căci dacă i-ar lua în seamă și pe ceilalți atunci ar trebui să medieze conflictul, ar trebui să devină constituţional preşedintele țării, dar el nu dorește acest lucru. Pe el nu-l interesează decât cei care au încredere în el, cei care vin în cârdul lui Ludovic Orban, prietenul său reinventat, evident până la următoare izgonire din Paradis.
ADI CRISTI
