24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
După ce am mai tăiat o dată capul sfântului Ioan Botezătorul încercăm să ne simțim mai liberi, mai eliberați de frisoanele unei vinovății ce nu trece cu nici un leac, cu nici un descântec, cu nici o rugăciune a inimii. Suntem împietriți sau înlemniți în aceeași stare de ambiguitate, din care nu reușim să evadăm sub nici un fel. Avem de executat o viață la locul de muncă, pedeapsă fără de care nu ne-am mai recunoaște, nu am mai reuși să ne deosebim, să ne particularizăm personalitățile, de altfel nivelate și depersonalizate la nivelul identității cu spiritul turmei.
Chiar dacă nimeni nu ne mai constrânge, nu ne mai dă tonul la cântec, chiar dacă nimeni nu ne mai ține minte identitatea, avem nesperata șansă de a exista, de a face ceea ce singuri ne dorim să facem, încercând astfel să ne valorificăm pozitiv libertatea de a fi ceea ce ne dorim să fim. De a trăi exact așa cum ne imaginăm noi că trebuie să trăim, că ne stă bine, că ne simțim bine, indiferent de cât de mult am putea incomoda pe cel din apropierea noastră cu excesele sau mai corect spus cu lipsa noastră de prejudecăți cumulată în conceptul de open mind, de ”minte deschisă”. Aflăm astfel că pudicitatea nu ne mai vine bine pe trup. Că ne strânge și ne incomodează mișcările, că rușinea devine învechită, retrogradă, iar bunul simț nu mai are ce căuta în suita valorilor pe care încercăm să le promovăm de la înălţimea vieții de zi cu zi. Vulgaritatea, agresivitatea fizică și de limbaj nu se poate înțelege cu starea de fapt reală, prin care suntem nevoiți să navigăm, căreia îi suntem datori să-i facem față. Avem nevoie de astfel de reacții rapide și intolerante, de parcă nu am mai avea timpul necesar dialogului, de parcă nu am mai avea răbdarea cu ajutorul căreia să reușim să construim alternative credibile la ceea ce întâlnim pe piața liberă a ideilor.
Se simte din ce în ce mai cut lipsa dezbaterii în favoarea impunerii cu forța a unor realități de cele mai multe ori artificiale, neconforme cu gradul de evoluție a timpurilor ce ne sunt date pentru a fi trăite. Este ca și cum am fi obligați să purtăm din nou măștile culegătorilor de vie sau am fi condamnați de la naștere să nu mai gândim, să ne scoatem la vânzare rațiunea, atâta timp cât, în imediata noastră apropiere, există oameni gata specializați în a ne da tonul la cântec, oameni dispuși să gândească pentru noi, ba chiar să ne și scrise ce trebuie să rostim, să ne aducă ziua de muncă în piețele publice ale țării, transformându-ne în simpli purtători de pancarde, de mesaje grobiene, greu de rostit de o minte lucidă și sănătoasă. Problema nu stă în acest gen de minți în care rațiunea nu s-a dat bătută, în care s-a dezvoltat chiar o opoziție intelectuală de primă mărime. Problema o întâlnim la acele minți confuze, de consistența sugativei, care sunt dispuse, instantaneu, să absoarbă tot ce i se toarnă, fie în pahar, pe fața de masă sau pur și simplu pe gât. Aceștia sunt masa de manevră. O masă greu de abătut de la direcţia setată de cei care demonstrează în fiecare zi că au interese ascunse, că sunt, la rândul lor, subordonați unor puteri malefice pentru poporul român. Aceste eminențe cenușii nu au cum să ne vrea binele, atâta timp cât de pe urma lor țara nu se poate ridica mai sus de genunchi. Nu are cum să înainteze decât în ritmul mișcării târâș, greu de repetat, greu de ignorat, greu de asimilat. Pe la colțurile revoltei spontane se vorbește deja de incredibila situație în care a ajuns România, aceea de a fi slugă în țara ei. De a nu mai avea nici o bogăție pe care o are pământul (solul și subsolul). Nu mai avem nici proprietatea energiei electrice, nici a apei, petrolului, gazelor naturale, nimic nu ne mai face să fim proprietarii codrilor cu pădurile noastre cu tot. Nu mai avem nici un obiectiv industrial reprezentativ, pe care să-l punem la treabă în numele binelui țării. Totul este vândut străinilor, chiar dacă acești ”străini” sunt dintre cei speciali, dintre ”prietenii noștrii” din marea recentă familie a Uniunii Europene și ai SUA. De fapt vorba vine ”prieteni” atâta timp cât aceștia sunt cei care ne fură ziua în amiaza mare, alintându-se că, de fapt, ei ne doresc binele, ei ne dau câteva recomandări și nicidecum obligații. Dar, după principiul ”dacă nu ne asculți, nu mai vezi din ce ți-am promis” am reușit să nu mai avem nimic, să nu ne mai întrebe nimeni dacă ne este bine, așa rău cum a ajuns să ne fie.
ADI CRISTI
