PREȚUL SUPUS NEGOCIERII

Continuăm să fim obsedați de genul epistolar. De la celebra ”scrisoare pierdută” a lui Caragiale și până la ”scrisoarea dispărută” a pesediștilor cu scârbă de Dragnea, românii au avut de trăit aproape un secol de singurătate, părăsire și constantă ignorare. Ambele scrisori aveau ca obiect principal soarta aleșilor într-o democrație ce se dorea a fi funcţională, în consens cu democrațiile europene, la modă și atunci și acum. Spun la modă, gândindu-mă mai mult la maimuțăreala noastră, a românilor, de a proba mai ales ceea ce nu ni se potrivește, ceea ce intră în conflict direct cu buna noastră creștere, cu nevoile noastre, cu tradiția de mult părăsite și abandonate în cele din urmă, în favoarea noului. Mult mai de preț astăzi a ajuns să fie moda, să fim și noi ”ca restul lumii”, fără a avea grija și responsabilitatea felului în care poporul reacționează, cu înțelegere și asimilare a acestei noutăţi ce se poartă pe la Înaltele Curți ale Europei, cel puțin. Ne place maimuțăreala în detrimentul seriozității, a discursului credibil, motivațional și greu de combătut.

Acest gen de atitudine vine să ne arate în ce loc am ajuns. În ce punct cardinal putem să ne întâlnim, explicându-ne în același timp reflexele bananiere, ale celor care au ajuns primii în pom. Nu ne interesează ce vom face în acel pom! Totul e să reușim să ne cățărăm cât mai sus, acolo unde fructele sunt mai coapte, chiar dacă acestea nu ne prea sunt de folos cu ceea ce tradiția poporului nostru ne-a obișnuit, ne-a condiționat să păstrăm și să transmitem generațiilor următoare specificul nostru naţional. Indiferent cât de mult ne zădărăsc mai marii europeni (cu bățul prin gardul globalizării) trebuie să fim în stare să ne păstrăm identitatea națională, să fim în stare să rămânem români în această mare din ce în ce mai adâncă a anonimatului.

”Prietenia între popoare” a rămas același concept de fațadă, pervers și periculos, în numele căruia marile popoare ale lumii fură de la celelalte, ziua în amiaza mare, tot ceea ce se poate fura, tot ceea ce le este de folos. Funcționează și astăzi simpla constatare: ”Peștele mare înghite peștele mic” în timp ce peștele mic are un singur mod de apărare: să nu apară în calea peștelui mare. Or, noi, românii, ”ariștii lumii”, suntem cei care nu evităm să nu ne aflăm în calea tuturor, nu ezităm să ne aflăm și în toate treburile lumii, mai ales în cele care nu ne privesc pe noi, dar care ne pun în situația de ”a ne amesteca în toate ciorbele lumii”, fără a fi nici morcov, nici măcar pătrunjel.

De câteva săptămâni bune, în actuala Românie a paradoxurilor (unde o majoritate politică de 60% nu este în stare să conducă în linie continuă o țară) suntem pur și simplu blocați în lipsa de explicații, care să aibă rolul fluidizării mișcării următorului pas înainte, care să ne pună în față adevăratele motive ale acestui inexplicabil blocaj, pentru mințile sănătoase, atât cât mai sunt ele în stare să răspundă la apelul de dimineața. ”Războiul fratricid”, sesizat pe bună dreptate, nu se dă nici între Iohannis și Dragnea, nici între Ludovic Orban și Dragnea, nici măcar între Gabriela Firea și Dragnea. Există o puternică coflagrație între metafora Liviu Dragnea, diabolicul, omul care este de fapt omul-lup sau omul-păianjen (Alesul celor care astăzi încă mai stau bătând din buze, dar nu a așteptare, ci pur și simplu a pagubă) și stopul nostru cardiac, care este pe punctul de a se declanşa în această mare buimăceală, din care nu poți să afli cine îți este prieten, cine îți este dușman, cine este cu cine și cine este împotriva ta. Starea creată te pune în situația de a nu mai avea nici o șansă să te orientezi, să știi încotro este înainte, încotro trebuie să mergi. Suntem astfel cu pasul (ce ar trebui să fie pus înainte) suspendat într-o mișcare înghețată, împietrită, astfel încât, imaginea de dinafara a noastră sugerează privitorului o țară împietrită. O țară a nemișcării. O țară în care viața seamănă cu o carieră de prundiș, în care pietrele sunt de fapt picăturile de apă care ar trebui să ne readucă la viața normală.

O scrisoare dispărută visează că ar fi o soluție de deblocare. Cine mai riscă astăzi rolul lui Pristanda și care va fi prețul supus negocierii?

ADI CRISTI