POEMELE DE SÂMBĂTĂ

Până la marginea aripii

Dulcea pasăre a tinereții

zboară din creangă în creangă

până la marginea zării

și mai apoi dincolo

de parcă am fi condamnați

la singurătate

la zborul în neunde

și fără ochi să-l urmărească…

Am fost până la marginea aripii

tânăr și necugetat

încrezător în veșnicia apropiată nouă

pentru ca mai apoi

să cad într-o irecuperabilă stare

în care anii săpau grădina

pregătită

pentru acel loc plin de verdeață…

Dulcea pasăre a tinereții

zboară prin noi

târându-se ca o umbră

Ca un fluture

preschimbat din omidă

în moartea ascunsă

în petale de floare.

Din piatră lumina nu crește

Izbească-se liniștea de pereți

Poemul să cadă-n tăcere

când masa de lucru se pierde

prin aerul putred culcat

lângă halba de bere

Mai crede un vers că se scrie

mai crede Poemul că este

dar nu se întâmplă minunea

din piatră lumina nu crește.

E liniștea arsă la aripi

e soarele stors de căldură

e versul care ne-ntreabă

cu degetul pus peste gură?

E semn sau însemn ars în carne

când trecerea noastră ne doare

cum doare o clipă de spaimă

cu păsări rostogolite la soare

Când masa de lucru se pierde

Poemul să cadă-n tăcere

prin aerul putred culcat

lângă halba de bere.

Goală rămâi, morții să-nvii

Oprește poemul

să urc lângă tine

și vezi de mă-ntreabă

de ce mă grăbesc

atunci îți voi pune

flori între cuvinte

și multe tăceri

să nu rătăcești

Te duce mai apoi

pe drumuri cerești

cu stele sub formă

de albe făclii

și nu te-mbrăca

nici în poezii

goală rămâi

morții să-nvii.

Un clopot să bată

dar nu a-ngropare

să fie mai mult

un zgomot din cer

atunci să te caut la sărutare

și-n noapte să-ncerc să te cer.