POEMELE DE SÂMBĂTĂ

De astăzi voi fi El

Încerc să mă dezvăț

să mai fiu la

persoana I singular

voi încerca

persoana a III-a singular

să am o perspectivă mai mare

să mă văd mai mult din exterior

să simt cum spațiul mă înconjoară

să văd

cine vine și cine pleacă din mine

Este un fel de ieșire din casă

de pe proprietatea mea securizată

o evadare în timp real

dinspre mine spre el

cel care mă privește urmăritor

de dimineață și până seara

când sting lumina

ca un securist notoriu

crescut lângă mine ca teiul din curte

(dovedit

în cele din urmă un veritabil arțar)

De mâine mă voi transforma

din eu în el

din mine în el

din a mea în a lui

voi fi atât de detașat încât

toate vinovățiile mele

se vor trezi în dimineață

ale lui

(Aleluia! Aleluia! Aleluia!)

cu același reflex de pronunție:

”mama lui!

fir-ați ai dracului!

să vă mănânce boala!

loazelor”!

Se observă de la prima incantație:

detașarea, imparțialitatea

neamestecul persoanei
în astfel de scandaluri mărunte…

Drept pentru care semnez

responsabil și nealterat:

Eu de astăzi voi fi El!

 

Avortul poemului pe linia ferată

 

Culeg de pe jos sămânța

înainte ca ea să încolțească…

Aș putea să culeg moartea

înainte de a da rodul

salvând de la naștere nedoritul…

 

Un avort megalitic

aș ciopli în pântecul desfrunzit

în timp ce marele păcat

crește din acest refuz dat vieții

asemănător cu despărțirea de Dumnezeu

 

Ce ne face să fim împreună?

Ce gând ne însămânțează credința?

În urma pașilor

se retrag oceanele lumii

cum se mai retrag de pe câmpul de luptă

armatele învinșilor fără de  număr

și fără de nume …

 

Eu vin înspre tine

pe când tu de mult ai plecat

și totuși

îți găsesc îmbrățișarea pusă la uscat

 

Mai greu ne dăm seama

cât suntem de vii

sângele nostru lucrează

pentru mai multe trupuri

pentru mai multe vieți deodată

cu noaptea zidită în zi

 

Un fel de vinovăție colectivă

(în care nimeni nu este pedepsit

în care toți avem iertarea pe creștet)

naște în noi o viață fictivă.

 

Culeg de pe jos sămânța

înainte ca ea să încolțească…

Afară e întunericul nopții,

în mine

doar scârție balamalele sorții

 

(Din nou a deraiat un poem!

Să-l arunce pe geam,

sub roți ruginite de tren).

ADI CRISTI