ÎNCĂ MAI ORBECĂIM

Hai să ne jucăm de-a democrația. ”Haide să ne haidem” – încerca Nichita Stănescu să ne provoace la astfel de gesturi metafizice, într-o lume în care libertatea încă se negocia la nivelul disciplinei de partid.

O astfel de disciplină, fundamentală pentru liderii politici, devine masca în spatele căreia este mutilată libertatea de exprimare, dincolo de acea majoritate a votului internă, majoritate ce maschează, cât se poate de sigur, dominația dictatorială a liderului ales, este adevărat, după toate regulile democrației autentice: minoritatea se spune majorității! Sintagma discuțiile au loc în interiorul partidului, unde ai dreptul să-ți spui orice opinie dorești, doar că, o data trecut prin filtrul votului, răspunsul dat celor din afară este unul singur și acela fiind cel însușit prin vot de partid, este de fapt una din cele mai neavenite soluții pe care demonstrația nu a reușit încă să și le perfecționeze, să și le aducă cât mai aproape de esența libertății de exprimare. Omul, individul, la urma urmei, nu este prizonierul sistemului. Nu el trebuie să se adapteze formei pe care ar trebui să o ocupe, ci forma este necesară a se mula pe personalitatea individului. Dacă nu se gândește așa atunci democrația, ca formă imperfectă în fond, dar singura în măsură să ne permit să ne bucurăm de ceea ce este mai bun la zi, nu ne ajută la nimic, decât la a întreține unor astfel de războaie fratricide, în urma cărora nu se poate obține altceva decât dezbinare și măcel, cu victime 100% nevinovate. În astfel de confruntări se pornește de la strigătul din piața publică a democrației, prin care se acuză lipsa libertăţii de exprimare, lipsă înăbușită de inhibitoarea stare a disciplinei de partid. Într-o astfel de situație construieşti acel cerc fără ieșire, în care presiunea camarilei conducătoare nu face altceva decât să apese pe aorta libertății reale, singura în măsură să scoată la suprafață puroiul unor gesturi de gașcă, de grup organizat, ce nu au cum să-și găsească vindecare în interiorul conducerii infectate. Tot timpul va exista o majoritate de serviciu care va îl rejecta pe cel care îndrăznește să nu fie de acord cu decizia partidului, decizie care, de regulă, este strâns unită în jurul liderului suprem, de semnătura căruia depind toate mișcările, avansările, beneficiile, viitorul și destinul celor care sunt de partea lui.

Acest ”de partea lui” este de fapt nodul gordian al întregului eșafodaj numit în termini de specialitate disciplina de partid. Nimeni nu mai poate să-și spună ceva, nu te mai poate salva dacă acuzația care îți apleacă capul este aceea formulate pe considerentele încălcării disciplinei de partid. Totul până aici, Nu îți este permis să se întâmple așa ceva. Trădarea este un mic copil pe lângă acest monstru care devii în momentul în care ”nu mai ești cu Partidul”. Aici operează lovitura fulgerătoare  a logicii elementare, folosită tocmai pentru a asigura o execuție fulgerătoare și fără drept de apel: ”Cine nu este cu Partidul este împotriva lui?” Evident că, întrebarea are un mare conţinut retoric, ceea ce nu o descalifică, ci, dincontra, o păstrează în rândul axiomelor, luate așa cum sună. Ei bine, o simplă cercetare, o simplă contrazicere a definiției axiomei, ne face să descoperim că actorii principali ,într-un regim democrat, partidele politice, sunt de fapt insule de dictaturi divers colorate. Oricât am încerca să ne debarasăm de barbarismul ”dictatura este drumul scurt al democrației” nu vom reuși altceva decât să-i amplificăm nuanțele sau chiar să-i denaturăm forma. Cel mai simplu este să conduci prin decizi unilaterale, fără întrebări suplimentare, fără consultări publice. Cu o astfel de atitudine ești scutit de răsturnări de situație, de schimbări de majorități peste noapte. Crezi că ceea ce vrei tu să faci este un bun câștigat (pentru tine, pentru țară sau pentru alții). Dă o decizie și nu mai aștepta nici un fel de reacție.  Treci la următorul punct de pe ordinea de zi, în care nu mai ai nevoie de liste prioritare sau de un maxim interes public. Singurul care decide în numele tuturor ești tu, dictatorul, curajosul, cel care își asumă totuși condamnarea prin viu grai, așa cum marii dictatori ai lumii au ajuns să sfârșească. Nu putem să nu observăm că marile culturi ale lumi au venit ca un efect al acelor perioade de restriște, ca o revoltă internă, în lagărul țărilor socialiste, de exemplu sau ca marile răscoale populare, în zorii nașterii civilizației.

Încă nu ne este clar. Încă mai orbecăim. Este mai bună dictatura decât democrația, așa cum au înțeles-o partidele politice astăzi, cel puțin la noi, în spațiul dâmbovițean? Suntem plecați în căutarea unui nou dictator sau el există deja, iar noi ne facem că nu-l vedem și ne apropiem cât mai mult de oglindă sau de lupă sau pur și simplu de fața acestuia, deformată de atâta ură și dușmănie?

ADI CRISTI