SĂ NE TRĂIEȘTI DIN VEȘNICIE

Nu am scris până astăzi despre El. Nu mi-a venit să cred că a sosit și moartea lui. Aș fi dorit să nu fie adevărat. Aș fi dorit să mă fi înșelat. Chiar dacă niciodată moartea nu vine prea devreme sau prea târziu, pentru el a venit fulgerător. Niciodată nu a avut timp să se gândească la ea. Era mult prea preocupat cu salvatul vieților celor pentru care gândeam în viitor. I s-a spus doctorul îngerilor. Era mai presus de toate Neliniștitul, Luptătorul, omul care făcea eforturi deosebite să rămână un om printre oameni sau poate Om printre oameni. Nu a fost ocolit de timp și nici de racile timpului. A fost obligat să lucreze în prezent, să nu fie ocolit de traumele unui timp aflat el însuși pe targă, între două apeluri la salvare. Nu a ezitat să ignore tot ceea ce nu slujea actului medical, încercând astfel să nu-și risipească energiile. Niciodată nu a abandonat jurământul lui Hippocrate. Și-a respectat bolnavii și-a cinstit profesorii și-a dedicate toate energiile salvării omului, redării acestuia societății în condițiile de maximă Securitate. Niciodată nu a tratat bolile din manual, în lipsa bolnavului. A fost printre puținii medici care au ținut cont de felul în care suferindul se luptă cu boala. El a intervenit doar atât cât a fost sufist ca boala să fie învinsă cu ajutorul decisive al celui de pe patul de spital, reușind astfel, încă de la fragedele vârste să ofere societății pe adevărații luptători. Pentru el devenea om sănătos doar cel care învățase să lupte cu boala nu să aștepte ca medical să-l vindece. A învățat generații de medici pediatri să înțeleagă acest secret. Medicul nu vindecă într-un mod miraculos nici măcar o durere abdominală. Medicul adevărat este aliatul bolnavului în lupta acestuia cu suferința. Îl ajută să învingă boala, cu un efort plenar în care sfaturile sale îi oferă celui aflat în suferință să învețe cum să se poate în primul rând cu trupul și mai ales cu spiritul său. Marin Burlea niciodată nu a separate trupul de spirit, chiar și atunci când pacientul său acuza dureri acute ale trupului. Vindecarea de cele mai multe ori a fost decisă de acel echilibru necesar între spirit și trup. Prin spirit, prin dezvoltarea energiilor în cele mai naturale echilibre, prof.univ.dr. Marin Burlea reușea să conștientizeze că boala nu este o străină, nu este un intrus, ea fiind de fapt parte din noi, atunci când Natura acționa cu forțe neprietenoase, provocându-ne mari dezechilibre. Atunci intervenea doctoral îngerilor și ne reseta încrederea în noi, de veritabili luptători, de invincibili, astfel încât sub atenta sa pricepere și har, boala era dezarmată, fără a fi ucisă. Credea că orice boală ucisă era de fapt o dezamăgire a medicului, un gest neinspirat al său care nu numai că nu oferea protecție pentru ma târziu, ci mutila încrederea pacientului în iminentul său viitor. Era ca un fel de cicatrice, de ținere de minte a unei suferințe amputate. Spiritul ajungea să fie împovărat de astfel de amintiri greu de uitat, greu de recuperate. Era un suflet plin de cicatrice, chiar dacă acestea atestau victoriile repurtate împotriva suferințelor. Dar, nu putem evita constatarea era un spirit ciuruit, lipsit de libertatea de a gândi și peste, de a scăpa de aceste amintiri inhibitorii.

Doctorul de copii Marin Burlea a reușit să devină un reper în pediatrie, spațiul cel mai sensibil și mai delicat al medicinei, unde suferința avea o expunere tridimensională: copil-părinte-bunic. Marin Burlea nu a ezitat să se arunce în lupta de care a depins dezvoltarea material a spitalului cu nume de sfântă, ”Sfânta Maria”, spital cu care nu a ezitat să se identifice. A fost  mulți ani directorul spitalului, apoi parlamentar, a revenit ca șef de secție, a fost și a rămas om politic, dar, indiferent de perioada invocată, de prezența sa sau nu în spital, tot timpul a funcționat formula: Du-te la spitalul lui Marin Burlea. Acolo te așteaptă speranța celor lipsiți de speranță.

Mi-a fost prieten. Unul dintre cei mai discreți și mai profunzi. Nu făcea tămbălău din așa ceva. Era un intim al prieteniilor de substanță și nicidecum de conjunctură. Știa să aleagă. Avea acel fel care, nu de puține ori, reușea să-și identifice încă din depărtare dușmanii. Fiind un om educat în spiritul marilor valori avea alergie la șmecheri, impostori, derbedei mascați în ”salvatorii națiunii”.

Nu am scris până astăzi despre El. Nu mi-a venit să cred că a sosit și moartea lui. Aș fi dorit să nu fie adevărat. Aș fi dorit să mă fi înșelat. Chiar dacă niciodată moartea nu vine prea devreme sau prea târziu, pentru el a venit fulgerător. Niciodată nu a avut timp să se gândească la ea.

Nu te mai întrista și tu, prietene, destul ai întristat o lume întreagă, pe toți cei pe care i-ai cunoscut. Chiar și moartea aceasta ți se potrivește mai bine decât oricui. Îți vine perfect la mânecă și la suflet, atâta timp cât te păstrează frumos în inimile noastre, astfel încât să nu te uităm niciodată. Să ne trăiești din veșnicie, prieten drag!

ADI CRISTI