24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Am intrat în noiembrie, prima lună de iarnă, cu pașii molcomi pe care vara încă se încăpățânează să-i facă alături de noi, în plimbările acoperite de frunzele întinse pe jos, ca un covor, ca o coroană de arbore decisă să asculte, prin fiecare frunză, șoapta pământului. Aerul încă este fierbinte, de parcă toată această prelungire estivală se dorește a fi o prezență vie, o păstrare intactă a clipei, refuzând anotimpul alb care ne-a marcat generații. Suntem prinși într-un vis care se pare că nu se mai termină. Un vis lăsat în libertate, cum mai reușește să zboare privirea, pana din aripa păsării sau pur și simplu umbra lăsată de munte pe întinderea vie a câmpiei de la poalele lui.
Vara aceasta târzie ne ține de mână, ne păstrează în miracolul ei, ne duce în fața timpului prezent acolo unde viața își vede de-ale ei, cu sau fără voia noastră. Există o șansă pentru fiecare de a fi ținuți minte de tot ceea ce se întâmplă cu noi, de tot ceea ce reușim să facem în numele nostru pentru semenii care ne sunt sau nu cunoscuți. De regulă avem șansa de a ne multiplica prezența în tot atâtea amintiri de pe urma cărora se poate naște veșnicia. Cu cât suntem mai prezenți în destinul comunității, cu atât avem șanse de a se vorbi despre noi mai mult decât am putea-o face de unul singur. Începem astfel să nu ne mai aparținem doar nouă, ci comunității asupra căreia ne aplecăm cu atenție, dar mai ales cu o dedicație accentuată, astfel încât, în unele cazuri, începem să nu ne mai aparținem doar nouă, începem să fim din ce în ce mai plecați din noi și mai prezenți în interesele comunității.
Acest tip de transfer este de fapt drumul spre inimile celor care ne țin minte sau ne vor ține minte, indiferent ce vom face de acum înainte. Avem această oportunitate de a ne cunoaște prin faptele noastre și nu doar prin vorbele șoptite sau strigate, astfel încât ”faptele care vorbesc” sunt de fapt producțiile noastre, care ne pot înlocui și ne pot reprezenta, așa cum și noi, în funcțiile publice în care am fost numiți sau aleși, avem obligația de a gândi pentru toți cei pe care îi reprezentăm, în termenii binelui colectiv și mai puțin pentru binele nostru. Se poate vorbi chiar de un masochism absurd și greu de explicat, atâta timp cât de bună voie și nesiliți de nimeni, acceptăm să fim la dispoziția comunității, acceptăm să nu ne gândim la binele nostru, ci la binele colectivității pe care o reprezentăm, față de care ar trebui să simțim responsabilitatea faptelor noastre.
Vara aceasta greu de ucis se suprapune foarte bine peste incandescența clipei în care trăim, a clipei din care încercăm să evadăm și să găsim o stare de tihnă, răcoarea brizei îndestulătoare prin tainica mângâiere. Avem șansa de a ne ține minte tot ceea ce trăim, de a fi prezenți prin gesturile noastre în această orchestră a clipelor mișcătoare, în care sensibilitatea și emoția fac jocurile. Din acest univers intim al fiecăruia dintre noi se intră în sala de dans, spațiul fără margini sau cu marginile duse în extrem, astfel încât pereții să fie confundați cu marginile lumii, iar pașii noștri de dans să biciuiască muzica, să o calce în picioare sau să o ridice în zborul mâinilor și ale trupului astfel animat. Vom fi atât de mișcători cât să reușim să semnăm autografele prezenței care nu se uită, care nu se pierde, care are nevoie de o dedicație smulsă creației, pentru ținere de minte, pentru aducere aminte și, nu în ultimul rând, pentru culegătorii de stele, de vise și de abisuri fără de care am pierde din profunzime, din nemărginire. Am reuși să fim doar oamenii plați, insignifianți, ce au doar șansa de a trece pe sub ușă, de a dispărea în gropile ce apar în drumul nostru, pur și simplu.
Într-o astfel de conjunctură Augustin Lazăr se zbate în neputința sa de a mai stăpâni sistemul mafiot creat și introdus în meniul zilei, ignorând operația chirurgicală pe care Tudorel Toader a reușit să i-o facă pe viu, pentru a extirpa fărădelegea ce i-a crescut sub formă de tumoră malignă.
ADI CRISTI
