24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Vrem sau nu, trebuie să rămânem blocați în traficul realităților impardonabile. Suntem prada cea mai ușoară și cea mai bogată a acesteia, chiar dacă nimeni nu mai contează pe noi. De fapt, nimeni nu ne mai ia în seamă, pe noi, cu tot cu nevoile care revarsă peste margini, fie că acestea sunt marginile oceanelor sau marginile universului. Avem nevoie de un sistem de referință mult mai coerent, mult mai exact, mult mai apropiat exemplelor personale. Nu ne mai ajută raportarea la mulțime, la popor, la țară, atâta timp cât aceste dimensiuni operează cu aproximări, cu lucruri abstracte.
Avem nevoie de identități precise. De nume și prenume. De adrese la care să livrăm responsabilitatea de care, în ultimii 30 de ani, au fugit toți, chiar dacă aceștia nu au ezitat să o invoce, să o numească, să facă trimitere la ea, recunoscându-i nevoia de a fi luată în seamă. Președintele României, Klaus Werner Iohannis nu mai este președintele României. NU mai este în stare (sau nu mai vrea) să reprezinte poporul roman, fiind mult mai preocupat să critice, să dea cu barda, să spulbere orice șansă a poporului roman de a rămâne un popor european, cel puțin la nivelul orientării geografice, dacă nu și la cel al intereselor de grup. Klaus Iohannis nu ne mai aparține, chiar dacă românii l-au votat într-un procent majoritar să le fie președinte. El a ajuns astăzi să fie președintele propriilor sale interese. Nu a ezitat să se lupte cu legea, cu puterea politică a țării, aleasă de electoratul aceleaşi țări care l-a pus în fruntea statului, în fotoliul prezidențial pe el, Klaus Iohannis. Nici unii și nici alții au ajuns astăzi să nu le recunoască dreptul de a lucre în numele poporului. Pentru Klaus Iohannis guvernul PSD-ALDE nu este altceva decât un accident al democrației. Pentru Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu președintele țării este un penal cu 17 dosare care a încercat să se ascundă după strigătura hoților, care aleargă pe mijlocul străzilor: ”Săriţi, prindeți hoțul”! O astfel de situație nu face altceva decât să ne întoarcă pe dos. Să ne ia pământul de sub picioare, lăsându-ne pur și simplu în aer. Nu mai avem pe ce să călcăm, nu mai avem de ce să ne sprijinim, nu mai avem acel punct de sprijin care să ne permit ”să mutăm pământul din loc”!
În această țară lăsată să fie înăclăită în răfuielile orgoliilor celor care au pus mâna pe putere (sau devin din ce în ce mai sălbatici să atingă și ei ”moaștele puterii) legea a devenit doar o opțiune, o recomandare și nicidecum o obligație fermă a fiecăruia care încearcă să se raporteze prin fapte cadrului legislativ.
Țara în care se întâmplă toate aceste absurdități, toate aceste gesturi greu de înțeles, greu de crezut, imposibil de înțeles este țara noastră. Țara în care ne-am născut. Țara cu care ne lăudăm, ne mândrim, punându-i la dispoziție sentimentele de dragoste de țară. Acest spațiu mirific, mioritic, ”Pe un picior de plai / Pe o gură de Rai”, se scrie întreaga poveste a acestui neam, cu bravi bărbați istorici, dar care nu a fost iertată de trădări și mai ales de japițe greu de înțeles, de oameni de nimic care au obrăznicia de a se crede și de a se recomanda în postura conducătorilor poporului, culmea fiind chiar investiți prin votul unui electorat de bună credință.
Acest tip de atitudine, de a scuipa în obraz țara, poporul, prin ai săi conducători, nu poate decât să ne descalifice mai mult, oferind Înaltelor Porți să constate că România a ajuns să fie o țară fără coloană vertebrală, un teritoriu în care toți scuipă, toți aruncă lăturile pe jos, toți cred că nimic nu mai poate fi salvat și că totul este scos la mezat. Acest tip de atitudine nu face altceva decât să șubrezească paza bună, care ar fi trebuit ”să treacă primejdia rea”.
Președintele țării mele merge și leorbăie vrute și nevrute, în gura mare despre cât de nepregătită este România pentru a urma prin rotație la președinția Europei. El, comandantul de navă, cel care ar trebui să rămână ultimul pe vas și să lupte să-l salveze de la naufragiu, el este cel care bagă primul pumnalul în inima țării și asemenea lui Traian Băsescu este pregătit să-și sacrifice poporul pentru a salva țara. Efectele acestor descreţirăţi nu pot decât să fie judicios comparate și înțelese în aceeași cheie a dezastrului produs în nume propriu.
Fără a-l invoca pe Dracula, avem nevoie de un Vlad Țepeș pentru a trage în țeapă întru luare aminte pe acești venetici, oameni de nimic, dușmani declarați ai poporului român, la genunchiul căruia nu pot să se înalțe. Vai de mama lor de nimicuri, de surcele și așchii recomandate de ei ca fiind pădurile patriei. Vâlvătaia care ne cuprinde astăzi s-ar putea să nu dureze decât poate dura un foc de paie. Dar cine ne garantează că întreaga țară a ajuns astăzi să fie doar o căpiță de paie?
ADI CRISTI
