24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
PSD este partidul condamnat la a fi singur, oricât de mult ar încerca el să se ia în seamă sau să se ignore. Marele său ghinion crește, asemenea miezului unui fruct în jurul sâmburelui, din lipsă de opoziție, unde conform Legii a II-a a dinamicii nu mai știe cum să răspundă. Acțiunii sale nu i se opune nici un fel de reacțiune, ceea ce produce pe scena politică haos cât cuprinde și ceva pe deasupra. Nimic nu mai funcționează, nimic nu mai este în echilibru. Totul se rostogolește, totul se dă de-a dura, totul se amestecă și curge într-o învălmășeală greu de apreciat, greu de imaginat.
Pe când analiștii politici de pe la noi încercau să descopere acul în carul cu fân (a se citi opoziția parlamentară), PSD, chiar dacă se revendică a fi partidul celor care muncesc și nu pierde timul leorbăind vrute și nevrute prin sălile Parlamentului, făcând ca dracii, scălâmbăindu-se ca maimuţele, urlând ca subiecții castrării pe viu și în direct, își dă seama de marele handicap și riscă pe cont propriu să joace și rolul opoziției. Astfel, în numai doi ani ”opoziția” din PSD a facilitate schimbarea a trei guverne și remanierea în total a peste 50 de miniștri, ceea ce califică Partidul Social Democrat ca fiind partidul care a reușit să facă cea mai bună și, în același timp, cea mai dură opoziție, reușind chiar să treacă o moțiune de cenzură pentru a da jos Guvernul Grindeanu (sic!).
Toate ar fi fost cât se poate de bine primite, cât se poate de acceptabile dacă nu ar fi existat încăpățânarea teleormăneană de a se ține de scaun Liviu Dragnea, în patria miticilor, mai ceva decât se țin unii de bancuri proaste.
Per individ Liviu Dragnea poate fi chiar un specimen de muntean simpatic. Prezentabil și cu ceva șarm, șmecher și bine dispus, care știe cum e să ții în mână armăsarul nărăvaș, care știe că un somn este în primul rând monstru din adâncuri și mai apoi cel pe care îl mai tragi din când în când sub formă de ațipeală, pe furate, cu capul plecat sau dat pe spate. La o imagine de ansamblu Liviu Dragnea se califică în rândul oamenilor cu umor care îi permite să-și fructifice spontaneitatea, mascându-I astfel stăpânirea de sine și mai ales atacurile fulgerătoare executate fără nici o clipire. Este tipul de conducător care zâmbește relaxat în timp ce adversarul său, de oriunde ar veni, de lângă el sau din băncile opoziției, cade secerat, trăsnit parcă din Înaltul Cerului, în timp ce liderul maxim privește detașat, compătimitor și plin de condescendenţă scena cu un mort pe inventor.
Dacă spuneam că Traian Băsescu este un animal politic, despre Liviu Dragnea nu voi greși dacă afirm că teleormăneanul a demonstrate că poate fi un monstru politic. Un specimen greu de ucis, dacă nu imposibil de ucis, cu armele convenționale de pe scena politică dâmbovițeană. A reușit de fiecare data să iasă în fața contestatarilor săi, cu pieptul dezgolit, bravând siguranța de sine, lipsa nici unei inhibiții, dorința de a se lupta cu toți cei care și-au făcut din acest gen de provocare un scop al carierei lor, uitând astfel că pentru a învinge au nevoie de ceea ce lipsește astăzi opoziției parlamentare, unitatea necesară glasului unanim, dar mai ales strategia care să le asigure pas cu pas formarea necesarei majorități care să decidă, care să schimbe imaginea în Parlamentul României. (Ca o notă de subsol este valabilă observația că schimbarea poate fi mai curând în ”și mai rău decât este acum”, atâta timp cât conjunctura nu poate decât să scoată în față și nicidecum să-i califice valoric pe cei care se vor trezi parașutați sau catapultați în fotoliile deciziei).
Din exteriorul frământărilor politice, ale cultivării unei aroganțe fără acoperire, greu de suportat și mai ales greu de acceptat de cei din exteriorul jocurilor de putere, se poate observa subțirimea celor care doresc să ajungă la Putere, doar pentru a bifa un câștig în CV-urile celor care sunt dispuși să-și construiască sau să-și desăvârșească o carieră politică profesionistă. Nu vorbim de felul în care au reușit să performere în carieră lor profesională, atâta timp cât aceasta nu mai contează. A fi ministru astăzi nu mai reclama o bună pregătire profesională în domeniu, ci mai ales reclamă disciplina de partid. Să fi apt să faci față (să nu crâcneşti) acolo unde te trimite Partidul. Dacă te pricepi sau nu, contează mai puțin. Tu trebuie să știi să organizezi munca, să pui oamenii la treabă, să reușești astfel să-ți îndeplinești sarcinile de partid și dacă mai e loc și de stat, de administrație centrală.
Oare de unde vine ecoul unor astfel de momente de déjà vu? Să le fi întâlnit la vecinii noștri bulgari, sârbi, unguri, ucraineni, ruși…sau poate doar ne aducem aminte cum a fost în acel trecut la care ne raportăm în unele domenii din ce în ce mai dezavantajați.
Indiferent de ce am crede noi, PSD rămâne blestemat să-și trăiască deocamdată singurătatea.
ADI CRISTI
