UMĂR LÂNGĂ UMĂR

Moș Nicolae este din nou prezent în socotelile comercianților. O nouă perspectivă de record mondial stă să ne cuprindă, în ciuda a tot ceea ce mișcă printre noi, referitor la nevoie și bunăstare, la interese generale și cele individuale. Din nou cifrele vor vorbi despre cele mai mari vânzări la fel de fel de produse specific acestei nopți, când copiii cuminți vor aștepta cu înfrigurare să le fie umplute ghetuțele proaspăt văcsuite, sub certitudinea unei cumințenii ruptă din Rai. Povestea spune că acei copii cuminți vor primi dulciuri, în timp ce obrăznicăturile anului vor fi pedepsite cu câte o vărguță, trasă la poponeț. Evident că nici un copil nu este atins la propriu de înspăimântătoarea vărguță, decât dacă aceasta joacă rolul metaforic al vieții crude și nedrepte, mai ales în această noapte. Sărăcia și nevoile sunt cele mai dureroase lovituri de vergea pe care micuții o simt ca pe o arsură mai mare decât aceea pricinuită de o eventuală crenguță de nuc. Soarta nedreaptă la prima citire ne împarte în bogați și săraci de când lumea, menținând în comunitate expansiunea bucuriei în contradictoriu cu lacrima care ne mișcă, ne sensibilizează atunci când aceasta inundă feerica Noapte cu chipul trist al unui copil uitat de Dumnezeu în acest tip de durere a neajunsurilor.

Vorbim despre copiii cuminți și despre povestea oamenilor mari, a oamenilor responsabili, singurii vinovați că mai există printre noi copiii nimănui, chiar dacă și ei au părinți, chiar dacă și ei fac parte dintr-o comunitatea în care există bucuria gestului de a oferi.

Mai mult, în fiecare om matur trăiește un copil, care ne uimește atâta timp cât copilăria continuă să fie motorul sensibilității noastre, cel care ne trage de mânecă atunci când suntem pui în situația de a ține cont de copilul de lângă noi care ne cere câte ceva. Cererea copilului este de fapt o aducere aminte a copilăriei celui chemat astăzi să țină cont de dorințele urmașului său, în fața căruia nu există refuz, nu există motivul lipsei banilor sau a imposibilității de a-i face pe plac. Aducerea aminte a posturii fiecăruia dintre noi, aceea în care am fost și noi copii, conștientizează pe viu trauma refuzului brutal, lipsit de poveste, rezumat doar la indicativul abstract pentru copil: ”Nu am bani!” Acest ”Nu am bani” ar vrea să rezume debarasarea părintelui de responsabilitatea sa de a-și iubi copilul, de a ține cont de el, de a-i cauza bucurii ușor de gestionat, atunci când zâmbetul devine aliatul drept al gestului de a oferi din inimă ”daruri pentru cei mici”. Și, totuși, de cele mai multe ori ”Nu am bani” este de fapt capătul de drum al încercărilor omenești ale părinților de a-și bucura copiii, valorificând lacrimile unei deznădejdi greu de înțeles de cei mici, dar care adună suferința blestemului de a rămâne dezgoliți în fața uimirii micuților că tatăl lor și mama lor nu le dau ceea ce ei își doresc, din lipsă de bani. Din lipsa unor hârtii pe care ei nu le înțeleg menirea. Văd în raft jucăria și nu-și văd părinții întinzând mâna să o ia, să le-o ofere lor, căci ei au fost cei care le-au cerut-o! Ei, celor cărora de regulă mama și tata le declară iubire maximă, ”de la Pământ la Lună dus și întors, de un milion de ori”!

Nu aș vrea să insist mai mult pe acest tip de dramă, în care cuvintele devin lipsite de conținut, atâta timp cât aici se vorbește mult cu tăceri și ridicări de umeri, cu  explozii de lacrimi și de pumni încleștați, dar mai ales cu dezarmări vizibile, chiar dacă nimeni dintre părinți nu ridică mâinile în sus, a predare, a capitulare.

Fiind luna pe care comunitatea a numit-o Luna Cadourilor, luna în care Minunile sunt la ele acasă (mai ales că punctul culminant este decis de Nașterea lui Iisus Hristos, printr-o explozie a Bucuriei) singura salvare poate veni din zona Minunilor.

Să se facă o minune și toți copiii să primească un dar, toți copiii să fie veseli, precum le sună clopoțeii ce le însoțesc colindele.

Dar, în această seară, vom începe cu Moș Nicolae să ne bucurăm, să ne simțim luați în seamă și bucurați de gestul celor de lângă noi, milostivi și plini de smerenie, însoțind visele tuturor micuților care le vor ieși în cale. Darul nu înseamnă doar acel bănuț plin de speranță și de vise, darul este și vorba bună, gestul mâinii întinse, care să le permită, celor aflați în nevoi, să se ridice, să-și cunoască înălțimea și să vină alături de cei care au înțeles că viața nu este doar aşteptarea prelungă sau scurtă a morții, cât mai ales ea este izvorul bucuriei de a fi împreună, de a merge umăr lângă umăr să ne bucurăm de viață.

ADI CRISTI