Nu pot să închei anul acesta hulpav, fără ca să scriu despre Klaus Werner Iohannis, președintele României, fără ca să fie președintele meu. Nu pentru că nu l-am votat, ci pur și simplu pentru că nu m-a convins, fiind din ce în ce mai vulnerabil. Pe mine, cum de altfel și pe orice cetățean, președintele ar trebui să mă facă să simt că mă reprezintă. Că este în serviciul meu. Este în slujba mea. Este slujitorul meu, eu având calitatea de cetățean al acestei țări pentru care președintele a jurat să mă apere, să mă reprezinte. Votul majoritar al poporului român i-a dat această posibilitate de a fi în fruntea statului, de a fi factorul de echilibru care are obligația să acționeze constituțional în menținerea unui climat echilibrat între puterile statului de drept, între instituțiile statului, în medierea posibilelor conflicte politice, care vor avea capacitatea de a fluidiza demersurile politice înspre acel bine adresat cetățeanului.
Am ajuns astăzi să fim o țară așezată în genunchi, pregătită să primească lovitura fulgerătoare de ghilotină. Cine este cu papul pus pe butuc? Cine va manevra pârghia ghilotinei? Aceste întrebări își pregătesc răspunsurile în urma luptelor fratricide, ajunse astăzi să se joace pe viață și pe moarte. Nu se mai vorbește despre concursuri sportive, despre adversari, despre fair play, ci pur și simplu despre viață și moarte. Cine rămâne în viață și cine pleacă în moarte? Suntem singuri. În jurul nostru ca țară din ce în ce mai puțini aliați, prieteni, supuși. Repetăm aglomerările de peisaj specifice momentelor decisive prin care a trecut țara noastră de mai bine de 2018 de ani din era de după Hristos, timp în care am fost nevoiți să ne apărăm de prieteni, căci de dușmani avea grijă Dumnezeu să ne ferească, fiind de fapt poporul său ales. De noi, nici măcar Dumnezeu nu reuşeşte să ne ferească. Este ca și cum fiecare dintre noi am încerca cu mâna noastră să ne curățăm venele, să ne remobilăm creierul, să ne ajutăm inima să bată mai repede sau mai încet. Luptele acestea intestine sunt de fapt pedeapsa pe care o merităm cu vârf și îndesat pentru nesupunerea noastră, dar nu față de cineva, nu față de Dumnezeu, ci pur și simplu față de conștiința fiecăruia. Din ce în ce mai mulți dăm dovadă că nu mai avem așa ceva. Că ne-am sălbăticit într-atât încât nu mai putem discerne între bine și rău. Nu mai știm care bine al nostru este de fapt rău pentru ceilalți. Nu mai avem siguranţa faptelor noastre că sunt așa cum le-am scris, așa cum le-am imaginat că sunt sprijin pentru mersul pe calea cea dreaptă, pe drumul cel bun. De la noi înspre cel de lângă noi există omul politic, omul care ne încurcă, ne derutează, ne abate de la drumul nostru, omul care ne învrăjbește, omul care ne ia la rost, fără a avea acest drept. Există omul ales de noi să ne reprezinte, să lucreze pentru viitorul nostru, dar nu înainte de a ne consolida prezentul în care trăim. Nu putem să fim toți parlamentari. Nu încăpem toți în Agora Greciei Antice, să luăm fiecare pentru decizia care face bine comunității și care, chiar dacă nu ni se potrivește, nu ne rănește, nu ne apasă cu călcâiul pe aortă!
Președintele ar trebui să fie starea de veghe, atât de necesară într-o astfel de situație! Și, la urma urmei, ce este astăzi, pentru noi Klaus Werner Iohannis? Nimic. Nimic altceva decât un fariseu. Un rătăcit pe culoarele Cotrocenilor. Un om lipsit de orizont. O șansă a dușmanilor noștri de a ne ține în șah, de a ne atârna deasupra prăpastiei, lăsând greutatea noastră să ne fie propriul nostru călău.
Nervozitatea scenei politice românești a anului 2018 s-a transformat în acea capcană ce nu-ți mai lasă nici o șansă de scăpare. Te aruncă în abis și totul se întâmplă de parcă nu ar fi existat nimic înainte și după deznodământ. Un fel de ”nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase”.
Mai mult ca oricând avem nevoie de un președinte care să conteze. De o personalitate care să aibă pe ce să se sprijine, un om cu spirit de răspundere, pentru care a fi moral să nu însemne a fi imoral, a fi patriot să nu însemne a fi împotriva țării tale, a fi iresponsabil să nu se citească în cheia responsabilului de birt, iar a fi nepărtinitor să nu se rezume doar la a lua partea celor care îi pupă ceea ce el dă spre pupat, fiind de felul lui mai greoi, nu doar în mers, cât mai ales în rostirea unei întrebări de referendum, la care lucrează de aproape doi ani de gândire creativă.
Nu avem nevoie de el, așa cum nici el nu are nevoie de noi. Și atunci, mai există o întrebare nefolosită, dar folositoare: De ce ne încurcăm reciproc, adică, pentru a înțelege și el dintr-o singură citire, unul pe celălalt?
ADI CRISTI